varf

Piatra Craiului este si va fi o calatorie in alta lume

Publicat pe

O clasica: Cabana Plaiul Foii – La Lanturi –  Vf. La Om – Vf. Ascutit – Padinile Frumoase – Cabana Curmatura

Data: 19-20.08.2017

Scop: tracking

Trupa: Aniko, Dan, Maria, Vlad Opris si Ionut

Piatra Craiului, o iubire veche! De fiecare data pasesc pe pragurile de calcar cu respect si umilinta. Pentru ca acolo simti ca traiesti, sangele curge in vine, simti emotia si bucuria fiecarui moment petrecut acolo. Amintirile legate de Crai se intind cu multi ani in urma (acum deja 21 de ani) de cand impreuna cu tata urcam pe traseul La lanturi…

De aceasta data, am format o trupa deosebita si dupa o noapte petrecuta la o pensiune mai jos de Plaiul Foii am plecat dimineata spre Refugiu Spirlea(~ 2 ore) si apoi in inca 3 ore eram in creasta dupa ce am savurat splendidul traseu a lui „Deubel” si spectaculosul „La Zaplaz”.

Vremea perfecta si temperatura optima ne-a dat ocazia sa ne bucuram de peisajul de vis. De pe varful Ascutit (3 ore petrecute pe creasta) am coborat in doua ore la Curmatura unde am apreciat inca o data curatenia, ordinea si mancare buna.

Craiul… o bijuterie! Savurati si voi pozele 🙂

Anunțuri

Pregatire pentru MPC – in recunoastere

Publicat pe Actualizat pe

Pregatire pentru MPC – in recunoastere

Data: 18.09.2015

Locatia: M-tii Piatra Craiului

Traseu: traseu MPC – Botorog-Folea-Funduri-Spirlea-PlaiulFoii

Trupa: eu si Aniko

Peste doua saptamani urma ca Aniko sa alerge primul ei maraton, si nu oricare ci MPC. Un maraton consacrat, deosebit pentru tot ce inseamna miscare, alergare, lume buna dar si pentru splendorile Pietrei Craiului.

Ne-am decis  sa mergem intr-o recunoastere a traseului pentru o pregatire mai buna, mai ales din punct de vedere psihologic dar si tactic. Ne-am bucurat de vremea superba, ba chiar pe urcarea spre Funduri am suferit de cald la cele 28 de grade de afara. Am povestit si i-am aratat diverse puncte cheie a Craiului: varfuri, vai, padini, refugii… Am facut poze si am petrecut o zi de neuitat. Dupamasa in jurul orei 18:00 am ajuns in Plaiul Foii unde am mancat o ciorba si am prins o masina care ne-a dus in Zarnesti.

Acum stiam ce ne asteapta! 🙂 Mai multe in postul dedicat concursului 😛

Liniste, soare si caiac – Laculul Oasa – muntii Sureanu

Publicat pe

Liniste, soare si caiac – Laculul Oasa – muntii Sureanu

Data: 29-31.08.2015

Locatia: Lacul Oasa – Varful Sureanu

Scop: caiac si tura montana

Trupa: Caba, Aniko, Ionut, Anca, Christine, Raluca si Luci

Foto: Caba Dan si Ionut Anisca

Se anunta un weekend canicular, asa sa cam fugit la munte dar in ideea de a ne balaci si a ne da cu caiacul. Am pus „vaporul” pe masina si cu viteza maxima inainte. Am ajuns sambata seara pe malul lacului Oasa intr-un loc superb. Luna plina a creat o ambianta de basm. Duminica am vaslit, am stat la plaja si ne-am simtit ca la mare. O relaxare de zile mari. Seara am atipit langa foc…

Luni am urcat pe Varful Sureanu trecand pe langa lacul glaciar si degustand afine si merisoare 🙂

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

Publicat pe Actualizat pe

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

     Perioada: 24.04 – 04.05.2013
     Echipa: Christine Thellmann, Corina Fodor, Akos Kozma si Caba Dan
     Scopul: escaladarea varfului Ararat 5165 m pe skiuri de tura
     Locatia: Estul Turciei, 6 km de Armenia si 30 de Iran
     Foto: Caba Dan – galeria aici!
     Partener oficial cu multe multumri: Transavia 
      A fost odata ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti, o echipa de oameni care au visat spre varfuri inzapezite si pentru care skiul de tura i-a unit intr-un „Spirit”.
Expeditia Ararat 2013 a devenit realizatate numai cu ajutorul partenerului Transavia, care ne-a inteles si ne-a sprijinit sa ne indeplinim visul. Un vis care il avusem si acum ~ 10 ani dar care sa materializat in acest an.
     Mi-am dorit foarte mult sa mergem in formula de patru a echipei Spirit. O echipa sudata si care a functionat perfect de-a lungul timpului, formata din niste oameni pentru care prietenia, iubirea de munte, determinarea in atingerea inaltimilor dar si simplitatea sunt virtuti esentiale. 
     Expeditia a durat 11 zile iar deplasarea s-a facut pe ruta: Medias – Bucuresti, avion cu escala la Istambul pana la Agri iar de acolo inca 100 de km cu autobuzul pana in orasul Dogubayazit (1400 m altitudine). Aici ne-am intalnit cu ghizii nostrii (Saphat un kurd 100% si Anisca o poloneza), care s-au dovedit a fi de la o alta agentie de turism dar niste oameni deosebiti, prietenosi si foarte bine intentionati.

La o masa traditionala incercand preparatele specifice
La o masa traditionala incercand preparatele specifice
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri...
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri…

Dupa o noapte intr-un hotel de doua margarete dar cu camere mari si un mic dejun bun ne-am urcat intr-un microbuz care ne-a dus pana la altitudinea de ~ 2300 m. De aici bagajele mari au fost puse pe cai iar noi cu rucsacei mici am urcat ~ 3 ore pana in tabara 1 – 2800 m. La primul contact cu muntele, analizand conformatia conica, inclinatia, altitudinea de la care incepea zapada dar si roca vulcanica am tras concluzia ca Araratul este, daca pot spune asa, un „hibrid” intre Varful Elbrus din Rusia si Kilimanjaro din Tanzania.

Varful Ararat ne asteapta
Varful Ararat ne asteapta
Caii care ne vor transporta bagajele
Caii care ne vor transporta bagajele

Prognoza de vreme buna pentu urmatoarele 7 zile s-a adeverit, ninsorile au incetat cu cateva zile de venirea noastra, temperaturile au urcat in oras undeva la 18 grade iar pe varful muntelui undeva la -12 grade. Vizibilitatea buna ne-a permis sa analizam muntele de la distanta, facand tot felul de planuri si analizand culoarele de ski. Dupa ce am montat corturile am decis sa urcam pe skiuri de tura pentru aclimatizare spre tabara 2.

Ruta noastra
Ruta noastra
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata

Ne-am miscat bine si in nici 2 ore am atins altitudinea de 3200 m. Ne-am dat seama ca zapada este buna de ski doar in timpul zilei intre orele 12:00 – 14:30 cand incalzita de soare era mult mai permisiva. In rest era destul de valurita si crusta inghetata iti dedea ceva emotii la coborare.

      Deoarece eram in afara sezonului, pe munte eram doar 9 persoane care urcam. Noi, 4 romani, 2 americani si 2 englezi. In prima zi ne-am petrecut cu alte doua expeditii una de nemti destul de numeroasa de ~ 20 de persoane si inca una mai micuta de austrieci. Din pacate nu ajunsesera pe varf din cauza vantului puternic si a vremii instabile.
      Seara ne-am adunat la un ceai in cortul bucatarie unde ne-am pus la taclale. Ghizii ne-au confirmat ca era primii romani pe Ararat veniti ce skiuri de tura, ca ukrainienii sunt montaniarzi foarte puternici si ca in ultimii ani numarul turistilor este tot mai mare. Vantul a suflat violent toata seara, dar corturile fiind bine ancorate si de calitate nu de-au creat emotii.

Apus in tabara 1 la 2800 m
Apus in tabara 1 la 2800 m
Seara, la sedinta tehnica :)
Seara, la sedinta tehnica 🙂
Seara la -13 grade si vant de 70  km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Seara la -13 grade si vant de 70 km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa :P
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa 😛
La micul dejun!
La micul dejun!

A doua zi dimineata dupa ce am impachetat tot ne-am mutat tabara la 3400 m. Vremea buna si inaintarea pe skiuri a fost placuta, reusind sa urcam pentru aclimatizare pana undeva la altitudinea de 4000 de metrii. In pachetul agentiei aveam doau mese incluse, dimineata fiind un mic dejun cu ceai, cafea, biscuiti, fructe uscate, branzeturi, rosii, castraveti dar si ceva dulciuri. Seara ne bucuram de cate o ciorba consistenta cu linte, fasole si legume, iar felul doi cu ceva orez, legume si ceva carne.

Multumim Transavia
Multumim Transavia
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Salam aleikum
Salam aleikum
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
 Fiind „niste inclusi” pe langa cei doi americani, care aveau planuit varful in ziua a treia a trebuit sa ne adaptam si sa incercam si noi varful odata cu ei. Ne simteam bine, eram in forma si vremea era perfecta asa ca la ora 3:00 ne-am ridicat din corturi. Inca era intuneric dar luna plina lumina toata tabara ca un felinar oferindu-ti un sentiment de calm si protectie. Ne pregatim echipamentul si facem inventarul: pufoicile, manusile, caciulile, crema cu UV, ochelarii de soare, termosul cu ceai, pieile de foca sunt pe skiuri asa ca plecam in liniste dupa ghidul nostru. Din pacate zapada este foarte inghetata si neavand coltari pe skiuri decidem ca e mai usor sa ne punem skiurile pe rucsaci.
Urcam incet si sigur
Urcam incet si sigur
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Aici am lasat skiurile  - 4650 m
Aici am lasat skiurile – 4650 m
     Soarele incepe sa lumineze varfurile din jur si noi urcam constant si in tacere. Linistea este tulburata de un englez care cade la o intorcere si aluneca 150 m. Se ridica si face semne ce totul e in regula. Suflam usurati si continuam traseul. Soarele ne incalzeste si incepe sa inmoaie usor zapada, Dupa aproximativ 6 ore de la plecare atingem limita superioara a zapezii de unde se poate skia. Altitudinea este aproximativ 4650 , si aici lasam schiurile. Bem un pahar de ceai, mancam un baton si analizam traseul. Pana acum panta a fost destul de inclinata dar  nu tehnica. De aici urmeaza o muchie bolovanoasa, iar poteca urca in serpentine. Ghidul ne spune ca nu mai avem mult pana pe varf. Doar 5 ore. Ramanem blocati! Inca 5 ore? Hmmm… cam ciudat, dar vom vedea in curand. Ne dam seama ca nu e o gluma pentru ca inca nu vedem varful mare, care stiam de pe Google Earth ca este unul bontit si acoperit de zapada.
     Apa si ceaiul incepe sa se termine. In rest, inaintarea este constanta, starea de spirit buna iar vremea perfecta ne dau incredere in reusita noastra. Din pacate capul lui Akos incepe sa doara. Altitudinea se face simtita cu fiecare metru urcat iar fratele meu hotaraste sa se intoarca! O hotarare grea atat pentru el cat si pentru noi. Analizam situatia si stiind experienta si cunostintele lui Akos suntem siguri ca este o decizie luata in cunostinta de cauza. Nu are rost sa forteze! Nu are rost sa riste nimic. Muntele ramane acolo iar sanatatea este pe primul loc. Rugam ghidul sa coboare cu el pentru a nu cobora singur. De la 4900 m raman eu, Christine si Corina. Toti ne simtim bine dar parca necunoscutul ne dadea un plus de adrenalina. Oare cat mai facem pana pe varf. Oare o sa ne ajunga timpul sa si coboram pe lumina? Ma uit tot timpul in spate si incerc sa memorez exact ruta pe care o urmam. Sincer, pe timp de ceata orientarea sunt convins ca este foarte dificila.

Cu mult deasupra norilor
Cu mult deasupra norilor
     Urcam si depasim un varf, si inca unul, urmeaza altul. Parca acesta urcare nu se mai termina. Orele se scurg iar timpul incepe sa fie o problema. Acum avem contact vizual cu varful Ararat. Dar pana sa atingem altitudinea maxima de 5165 m mai avem mult! Corina ma intreaba daca numai iei i se pare grea si lunga aceasta urcare. Cadem de comun acord ca poate am subestimat putin aceasta provocare. Si ca de fiecare data, muntele te face sa intelegi cat de mic esti. Ca esti la dispozitia lui si nu te lasa ajugi acolo sus fara a invata o lectie, fara a fi umil si recunoscator, fara a aprecia mareti lui. Dar totodata sa ne uitam in interiorul noastru, si cu fiecare pas si fiecare greutate evolueaza, devine mai umil si iubitor, mai intelept si mai tolerant, mai prietenos si mai bun. 
    Ajungem pe un varf secundar dar unde dam de ghetarul vechi care viscolit de vanturi puternice a ramas dezgolit, primindu-ne ostil cu gheata albastra, dura si slefuita. Coltarii trebuie infipti bine pentru ca la fiecare pas poti sa aluneci, iar o asemenea greseala sigur se termina cu urmari grave. Sincer nu ne este tot una! Inclinatia nu este foarte mare dar daca ar fi sa aluneci nu ne-am mai opri…. decat in Iran. La urcare siguranta este parca mai buna dar analizand cele 10 ore jumate trecute de la plecare, cei 1800 m diferenta de nivel urcati si faptul ca de 2 ore nu mai bausem lichide de comun acord Christine decide sa ne astepte putin sub varf. 
     Continui cu Corina spre acel punct de maxim mult dorit dar aventura nu s-a terminat. Mai avem de trecut inca doua zone de gheata dura si inclinatie ridicata. Suntem la 20 de metrii sub varf si la 100 de metrii distanta. Oare merita riscul de a atinge acel stalp care indica 5165 de metrii. Corina ma lasa pe mine sa decid daca continuam sau nu. De multe ori m-am gandit ca am fost prea precaut dar acum suntem atat de aproape! Urc incet si fiecare pas il pun cu grija infigand coltarii cat se paote de mult. Si ca in filme, cand mai aveam un pas sa ies din zona de gheta, (ceea ce nu mi s-a intamplat niciodata) imi cade coltarul de pe clapar si aluneca la 2 metrii sub mine. Mi-a stat inima in loc. Corina se repede si pune batul de schi sub coltar, dar cand sa-l ridice aluneca din nou. Horror!!! Coltarul aluneca usor dar totul Corina reuseste sa-l opreasca. Pasul pana pe zapada a fost unul greu dar atat de important pentru mine. Am ajuns pe varful Ararat! Am reusit! E ora 15:05. Facem doua poze si nici macar nu apucam sa ne felicitam bine. Corina propune sa o facem cand ajungem jos pentru ca doar atunci o sa ne simtim in siguranta.

Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Transavia din nou la inaltime - Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Transavia din nou la inaltime – Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Christine la inaltime! Felicitari!
Christine la inaltime! Felicitari!
Coboram cu precautie si suspans. Trecem de campurile ghetarului si facem poze cu Christine care desi nu a atins acel maraj a fost acolo sus pe varf cu noi. A dat dovada ca este foarte puternica. 
     Coboram repede iar muntele arata asa de bine in apusul portocaliu a zilei. Ajungem la shiuri! Lipsa apei este tot mai puternic resimtita. Ne punem skiurile in picioare. Ne gandim la Akos si ne rugam sa fi ajuns cu bine jos. Coboram in cristiene scurte caci zapada este destul de inghetata. Ne asteptam reciproc si rapid ajungem la altudinea de 4200 de metrii unde decidem ca e mai usor sa coboram pe picioare. Visam la lichide: ceai…. apa multa… fructe…
       La ora 19:00 ajungem cu ultimele raze de soare in tabara 2 dar unde corturile si echipamentul a fost strans si trimis jos in tabara 1. Akos si ghidul nostru ne intampina bucurosi cu 2 mere si un litru de apa. Suntem obositi iar vestea ca trebuei sa coboram de pe munte in aceeasi zi parca nu ne afecteaza cu nimic. Coboram in tacere si dupa inca 1:30 ore ajungem in tabara 1 la 2800 m. Ne lasam claparii si luam ghetele. Marsul continua pana la ora 22:10. Suntem noi pregatiti fizic dar nici Supermani nu suntem. Ne punem in microbuz si la ora 23:15 intram in hotel. Ducem bagajele sus si cerem sa ni se pregateasca o omleta mare si o salata de rosii, lucru care se intampla. Bem lichide iar mancarea parca ne-a mai inviorat.
       A fost o zi lunga in care am mers 18 ore din care 11 in urcare.  Am facut 1800 m diferenta de nivel si am atins cel mai inalt varf al Turciei, varful Ararat 5165 m, locul unde arca lui Noe sa oprit dupa potop. Si pentru noi toti acest varf  fost o victorie, care pentru a nu stiu a cata data ne-a incercat, ne-a aproiat, ne-am dat emotii, dar totodata ne-a facut mai buni. Le multumesc coechipierilor mei, Chrisitine, Corina si Akos pentru tot! Au fost puternici si hotarati facand aceasta victorie posibila. Toti am fost acolo sus si ne-am unit in celasi Spirit!
 
Multumim Transavia pentru sprijin si suport!  

Am ajuns pe Aconcagua 6962 m!

Publicat pe

Am ajuns pe Aconcagua 6962 m!

Salutare!

Ieri 22 ianuarie 2012 la ora locala 16:30 am ajuns pe Varful Aconcagua 6962m, cel mai inalt varf din Anzi!

Trupa a fost formata din Christine Thelmann, Csabi Lorintz si Caba Dan.

Am atins varful dupa un urcus de aproximativ 1100 m difderenta de nivel si un timp de urcare de 9:30 ore.

Dimineata am plecat la ora 7:00 la o temperatura de aproximativ -25 de grade si senzatia cu vant fiind de -35 grade cu vant care batea intre -25 si -60, maximul se anunta de -75 km la ora.

>Din aceasta cauza Oana si Gabi s-au intors in refugiu.

Oana e in tabara din Nido asteptand sa atace varful maine sau poimaine. MULT SUCCES!!!! Ii tinem pumnii!

Pe voi va strangem in brate cu drag si va mulmumim pentru sustinere.

E un varf tare greu care te macina din toate punctele de vedere. Te uzeaza! Voi sa vizati la patutul cald, mancarea buna, o baie… igiena normala si… chestii de zi cu zi de care ati iutat sa va bucurati 😉

 

Expeditia Kilimanjaro 2010

Publicat pe Actualizat pe

Uhuru Peak 5895 m – cel mai inalt varf de pe continetul African

        Perioada: 02-14.09.2010
        Zona: Tanzania, Africa – Varful Kilimanjaro
        Trupa: Thellmann Christine, Gabriela Calburean, Lorintz Csaba si eu
        Motiv: escaladarea varfului Uhuru Peak 5895 m
–––––    
         Uite ca a trecut si hopul asta. Un pas mare care a venit asa… ca si ceva natural si normal in desfasurare (spun asta gandindu-ma la expeditia din Elbrus 2009 si Mont Blanc din 2007).
        Din primavara am inceput pregatirile si documentarea. Am avut norocul  sa fim ajutati si de aceasta data de partenerul nostru S.N.G.N. Romgaz S.A., asa ca lucrurile erau sigure in ceea ce privea plecare.
        Vreau sa multumesc in primul rand familie pentru intelegere si sprijin, dar si prietenilor, cunoscutilor si colegilor de munca care m-au incurajat si mi-au tinut pumnii. Multumesc celor de la Dianthus, Alina de la Microsoft Bucuresti care ne-a adus medicamentele de malarie din Germania, Mircea Hodarnau pentru promovare, Corina pentru batoane si „orgon” si toti cei care au avut un gand bun pentru noi.
        Nu stiu de ce, dar trebuie sa va spun de la inceput ca, varful asta m-a secatuit de energie si nu m-a atras…. energetic pozitiv vorbind deloc. De aceea anumite pareri o sa para negativiste si nu de lauda foarte mare despre aceasta expeditie. Mi-a lipsit entuziasmul… si asta e!
        La inceput ne-am luat biletul de avion, cat mai din timp sa fie la un pret acceptabil. Am zburat din Cluj cu Tarom la Frankfurt si de acolo cu EthiopianAirlines in Kilimanjaro via Addis Ababa.
       Am facut vaccinul obligatoriu pentru febra galbena la un medic in Brasov si am cumparat cele mai noi medicamente de malarie, numite Malarone. Ne-am cumparat spray de tantari, cica ultimul ragnet cu substanta DEET; si solutii si pastile de dezinfectie a apei. Cum am avut atata timp de documentare cred ca am cam exagerat cu posibilele pericole din zona si am plecat cam crispati, la fata locului fiind mult mai bine decat ne asteptam din toate punctele de vedere.
        Si uite ca a venit si data plecarii. Dupa multe ore de zbor si stat prin aeroporturi aterizam in Tanzania pe aeroportul Kilimanjaro, dupa-masa pe la ora 14:00. Fusul orar este identic cu cel al Romaniei. Am ales septembrie fiind o perioada uscata si de calm atmosferic. Vremea a fost superba in toate cele 12 zile petrecute acolo, temperaturile exact ca pe la noi la inceput de toamna.
       In aeroport ne-a asteptat Paul, tipul care avea agentia de turism care ne oferea serviciile pe munte si ulterior in safarii. L-am ales pe el pt. ca mai lucrase cu romani, preturile practicate erau OK si parea in regula omul, plus ca nu a trebuit sa-i platim bani in avans.
       Ne-am cazat la Hotel Buffalo, echivalentul la noi a unui hotel de 2 stele dar pentru Tanzania era acceptabil. Destul de curatel, ingrijit si accesibil financiar. Dupa-masa am iesit scurt la cumparaturi de apa, bere, si sa schimbam ceva dolari in silingi, moneda Tanzaniei.
        Prima impresie… foarte multa lume pe strazi, oameni de toate varstele care nu fac mare lucru, unii incearca sa vanda cate ceva dar nimic spetaculos. Pe strada se prajeste carne la marginea drumului (ce protectia consumatorului)! Multe magazinute, shopuri cu suveniruri, agentii de turism… Oamenii mi s-au parut pasnici si nu m-am simtit deloc „agresat” sau pandit de ceva „raufacatori”. Daca intrai in vorba cu ei, intr-adevar te asaltau si incercau sa iti vanda de toate.
         Gandacii, viermii si tantarii mari si multi, plini de boli lipseau cu desavarsire asa ca ne-am mai relaxat. Paturile aveau plasa de tantari suspendate asa ca am putut dormi chiar linistiti.
         
04.09.2010 – Prima zi pe munte
Orasul Moshi -> Tabara 1 (Mkubwa Camp 2750 m)
        Am plecat cu o masina 4×4 care a urcat impecabil pe un drum care in ultima parte era foarte rau. Am facut vreo 2 ore pana la inceputul potecii dar nu inainte sa trecem pe la poarta de intrare in parc sa ne inregistram si sa cantarim bagajele. Cum aveam ceva materiale la noi, noi fiind si ghizii, bucatarii, porterii a trebuit sa suplimentam numarul de porteri (prin lege obligati la 10 oamnei… )  asa ca pentru 4 romani mititei au „venit” dupa noi „doar” 13 persoane. Ghid, ajutor de ghid, bucatar, ajutor de bucatar, omul care se ocupa de tabara…. si inca o „echipa de fotbal” de porteri. Ce sa spun… au carat saracii.. desi sunt convins ca se putea si cu un numar mai mic de oameni…
         Padurea ecuatoriala este interesanta dar nu extraodinar de schimbata fata de padurile noastre de fagi, molizi, stejari, mesteceni.  Ce e mai schimbat este vegetatia de la sol mult mai bogata si variata. Era plin de liane, ferigi, plante cataratoare si multe feluri de muschi si paraziti, gen „Barba mosului”. Poteca serpuieste usor, si povestile, bancurile lui Csabi si o ploicica de vara au facut sa  treaca rapid timpul. Pe la ora 18:30 eram in prima tabara unde am asteptat sa se monteze corturile si am mancat intr-un cort dedicat a fi „sala de mese”. Mancare era buna si frumos ornata. O supa crema destul de buna, orez, sos de legume si ceva pulpe de pui, o banana mica… si uite asa eram satui. 
       Cel mai impresionant moment a fost acela in care pe la ora 1:30 noaptea au inceput sa „orocaie”  niste maimute dragute si destul de mari cu blana negra si o coada alba, care le vazusem ziua la intrarea in parc. Faceau ca niste…. broaste gingantice si foarte zgomotos, de rasuna toata padurea. Sunetele erau concomitente si produceau un efect de 3D foarte interesant dar si infricosator. Noroc ca s-au linistit destul de repede.
05.09.2010 – A doua zi pe munte
Ziua 2: Tabara 1 „Mkubwa” -> Tabara 2 „Shira 1” – 3500 m
         Dimineata am plecat pe la ora 9:30 din tabara. Poteca la inceput este prin padure apoi odata cu altitudinea vegetatia deasa, tipica pentru padurea ecuatoriala,se rareste treptat intrand pe teriotoriul unui fel de ienupar.Se trec doua vai micute si se prinde un picioar ce urca in Platoul Shira. In aceasta zi traseul a durat doar 5 ore. Tabara Shira 1 a fost destul de linistita si nu foarte aglomerata. Dupa-masa la ora 18:00 norii s-au risipit si am reusit pentru prima data sa vedem varful. De aici diminetile erau pana la iesirea soarelui cu temperaturi sub 0 grade Celsius dar nu am resimtit deloc frigul, fiind un aer uscat.
06.09.2010 – A trei zi pe munte
Ziua 3: Tabara 2 „Shira 1”-> Tabara 3 „Shira 2” – 3900m
       Acum eram tot mai aproape de varf si parca am inceput sa ne simtim si noi in sfarsit la munte. Vremea a fost impecabila, si traseul urca usor fara a pune probleme! Timp de mers: 5 ore. Apusul a facut ca acesta tabara sa fie una dintre cele mai frumoase din toata expeditia. Porterii erau super de treaba, bucatarul chiar si-a dat silinta si ne-a pregatit tot felul de mancaruri. Multe legume, orez, paste si ceva fructe. Toata lumea se simtea bine si asta ne dadea multa incredere in reusita nostra.
Ziua 4: Tabara 3 „Shira 2”-> Tabara 4 „Barranco” 3850 m prin Lava Tower 4600 m
        In aceasta zi am trecut prin Lava Tower la 4600 m. Asta era si o aclimatizare buna si un test sa vedem cum ne simtim la acesta inaltime. Am mers incet si „lunatic” dar am trecut si peste acest hop fara probleme. Singura problema era praful. Am uitat sa va spun. In aceasta expeditie, dar defapt in toata Afica in sezonul secetos, problema este praful si disconfortul creat de acesta. Dar cand zic praf ma gandesc la foarte mult praf si  nu gluma. Solul este acoperit de un fel de…. pamant foarte fin, mult mai fin decat la noi, care iti intra in nas si in fiecare por al corpului tau. Tot timpul esti foarte murdar… trebuie sa-ti sufli nasul pentru al curata.. si ce iasa din el…. e de groaza. Ciment nu gluma! 🙂 Curatand-ul mai mereu te iriti.. si uite asa m-a insotit pentru restul expeditiei o stare de disconfort destul de urata. M-am intrebat cum ar fi sa mergi in sezonul mai ploios…. dar nici pe noroi pana la glezne nu cred ca e mai curat si mai placut.
       In aceasta tabare esti chiar sub un perete mare stancos si foarte impresionant. Am prins o vreme deosebita si norii care se risipeau lasand sa se vada varful si stancile creau un peisaj feeric numai bun de contemplat si fotografiat.
Ziua 5: Tabara 4 „Barranco” -> Tabara 5 „Barafu” 4600 m
      In aceasta etapa am hotarat sa trecem peste o tabara si anume Karanga. Aceasta era la jumatatea drumului dar relativ aproape (3 ore) asa ca ne-am incumetat sa urcam direct in Barafu. Ce e drept asa a si fost planul de acasa, plus ca deja ne cam saturaseram de praf si de asteptat marea zi in care sa incercam varful. Poteca, in prima parte merge pe sub munte, relativ pe curba de nivel dar de fapt trece peste niste muchii si coboara pana in vaile lor, deci efortul este destul de mare. Apoi urca pe un picior pana in tabara. In ultima parte a zilei a fost din pacate ceata si urcarea a fost cel putin pentru mine foarte plictisitoare. Tabara asta era cam inghesuita printre bolovani mari vulcanici, insa peisajul spre Uhuru Peak si Varful Mawenziau fost superbe.
Ziua 6: Tabara 5 „Barafu” -> Varful Uhuru Peak 5895 m       
        Ne-am hotarat sa plecam spre varf dimineata odata cu venirea zorilor. Am decis asa pentru a evita frigul noptii si sa putem vedea poteca, peisajul si incotro de indreptam. Lumea a plecat spre varf la toate orele din noapte si dimineata, nefiind ceva standard. Poteca urca destul de sustinut printre bolovanii mari, dar nu are deloc dificultate, fiind o poteca de tracking clasica si accesibila pentru oricine.
       Din pacate eu am avut ceva crampe la stomac si nu mi-a fost chiar bine. Am eliminat cam tot ce aveam in stomac si din cauza durerilor trebuia sa fac pauze scurte sa se mai linisteasaca musculatura abdomenului. In niciun moment nu mi-am pus problema sa renunt, din contra, sa fi urcat si in patru labe tot as fi atins varful. Asta pentru ca varful asta nu merita sa te faca sa te intorci. Suna dur, dar eu asa cred! 
       Toata lumea a urcat super bine! Fetele s-au motivat excelent, si au continuat ireprosabil pana la „buza” vulcanului in punctul numit Stela Point care il tot vedeam si care nici cum nu mai vroia sa se apropie. Pana pe varf a fost doar o formalitate. Felicitari fetelor! Ati facut o treaba excelenta! Ati demonstrat multe prin aceasta expeditie reusita, in primul rand voua dar si lumii intregi ca daca vrei cu adevarat se poate.
        Csabi a ajuns pe varf mult mai repede si apoi ne-a asteptat si la Stela reintorcandu-se pe varf si cu noi toti! Respect ungure! Baiat fain si de gasca, comic, tolba de bancuri cu un accent care m-a uns la suflet. Bravo barbate! M-am bucurat sa te cunosc!
        Dupa 7 ore de urcus, la ora 13:00, am ajuns pe cel mai inalt varf al Africii. Urmele de ghetar sunt impresionante si sunt  „razele de soare” pe acest munte. Ne-am fotografiat si am inceput coborarea care am facut-o pe niste limbi de grohotis si astfel in circa 3 ore eram la corturi. Am impachetat si am coborat in High Camp undeva la altitudinea de 3900m.
Ziua 7: Tabara „High Camp” -> Moshi
          Ne-am culcat in praf si ne-am trezi tot asa :(. A fost cea mai oribila tabara posibil! Adica plina de praf si lume. Nici nu am stat mult si am plecat cat s-a putut de repede. Drumul pana la iesirea din parc a durat destul de mult. Ca orice drum in care pleci de pe munte este monoton. La iesirea din parc am primit mult meritatele diplome care atesta ca am fost acolo. Am fost acolo sus…. sus pe Kilimanjaro!
––––-      
Safari
        Uite asa a fost partea de munte. Au urmat 3 zile de safarii care de fapt au fost 2, 😀 din cauza masinii care s-a stricat si dupa ce am inghetat in masina vreo 3 ore, in care au tot mesterit la ea, am cerut sa ne intoarcem in tabara (satul unde era o pensiune). Totusi ziua aceea nu a fost pierduta, ne-am plimbat si am „studiat” lumea, obiceiuri locale, imbracamintea oamenilor dar si bazarul plin se obiecte si suveniruri. Totul se negociaza pentru ca nu sunt preturi afisate, asa ca pentru mine (ca si barbat) a fost foarte greu :)). Un produs pe care initial cereau 25 de dolari dupa multa munca… shopuri diferite reuseai sa-l iei cu 7 dolari. E ceva diferenta de pret, nu? Cele mai dragute erau produsele din lemn de abanos, un lemn negru, foarte rezistent si frumos; bine, exceptand tanzanitul, o piatra pretioasa, frate cu diamantul, de culoare albastru inchis spre mov. Va dati seama ca si preturile erau pe masura.
        In prima zi de safarii am vizitat Parcul National Lake Manyara. Zona este foarte draguta si plina de animale, incepand de la maimute pana la zebre, gnu, hipopotani, flamingo, lei, elefanti… ce mai! O mare gradina zoologica.
        In a treia zi am vizitat Parcul National Ngorongoro. E foarte spectaculos deocarece este situat intr-un crater, marginile lui ajungand si la o altitudine de 2500 m. Cand privesti de pe marginea craterului inspre interior parca vezi un teren de fotbal gigantic, nivelat ca in palma, plin de iarba uscata in care nu traieste absolul nimic. Totul pare nemiscat, mort si fara viata. Greseala! Cand am coborat si am inceput sa ne plimbam prin parc am ramas uimit cate animale pot fi acolo. Sute de zebre, gnu, porci mistreti, flamingo, zeci de lei, elefanti, coioti, hipopotami…. ce sa mai spun! Tot ce vrei si ce nu vrei!        
––
        Ca si concluzie, ce sa va spun! Africa, Kilimanjaro si safarii sunt niste lucruri care trebuie facute odata in viata. E ceva unic si deosebit, dar va sugerez sa le faceti asa.. la pensie in liniste, cu un aparat foto de cateva mii de euro :). Acum cat sunteti in putere si aveti banii astia faceti altceva! Clar eu as face altceva. Alt varf, alta zona mai tehnica, mai spectaculoasa, as alege o provocare in ceva munti mai „verzi” si mai inzapeziti ;).
Sa auzim numai de ture adevarate, al vostru mic blog-er, Caba Dan.
O mica galerie FOTO puteti vedea aici: http://picasaweb.google.com/cabadansorin/Kilimanjaro