expeditie

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Publicat pe Actualizat pe

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Cel mai inalt varf al continentului Nord American

Data: 12-28 iunie 2015

Scop: expeditie Varful Denali – Alaska

Trupa/foto: Cristi Niculescu Tagaras, Tiberiu Pintilie si Caba Dan

Urmareste FILMUL expeditiei! Click: https://www.youtube.com/watch?v=s1BmJcX0daU

„De la vis porneste totul”! Asa a venit si aceasta expeditie, ca si o trezire brusca dintr-o stare de  visare, intr-o realitate cat se poate de palpabila, simtind „la rece” o superba reusita.

Dupa ascensiunea varfului Aconcagua, bineinteles ca aveam in gand urmatorul pas si anume Varful McKinley (Denali din acest an). Ne gandeam la el, am incercat sa aflam detalii de la persoanele care au fost acolo, despre experienta din Alaska. Aflasem ca este un munte frumos, dar unde „este foarte frig”, inseamnand ca il simti in toate oasele.

Toata povestea a fost o „aliniere a planetelor”. Pozitive binenteles! Am primit un telefon de la Cosmin Andron in care imi propunea sa plec in Alaska cu un prieten bun de-al lui. Toate bune, doar ca trebuia sa ma hotarasc in 2-5 zile maxim. Da! Am mai plecat eu… (in 6 ore de la primirea unei invitatii la ski Austria), dar aici era vorba de o expeditie serioara si nu oriunde ci in Alaska :). Graba era din pricina faptului ca este pentru Denali se depune o cerere (un fel de CV sportiv) pentru a fi acceptat,  cu minim 60 de zile inaintea plecarii.

Am stat cam 24 de ore si am analizat situatia si am spus: „de ce sa nu incerc!”. Hotarat am mers cu proiectul meu la SNGN Romgaz, unde cauza mea a fost inteleasa si am primit o gura de oxigen echivaland 35% din valoarea expeditiei. Au urmat cateva saptamani nebune in care a trebuie sa imi rezolv echipamentul (cumparat si imprumutat unele piese lipsa), rezervat avion, reinnoit pasaport, intocmit acte pentru Visa SUA, rezervari avion ghetar, cazare, transport… Totul culmina cu obtinerea vizei de State pe ultima suta de metri care daca nu o obtineam pierdeam totul…

Stelele au stralucit deasupra mea si totul a mers ca un ceas elvetian. Toate s-au rezolvat atat de natural si de firesc. Tin sa multumesc de la inceput oamenilor din Romgaz care m-au sprijinit, dar si: Aniko pentru energia si sustinerea transmisa in a-mi indeplini si acest vis/nebunie, Cosmin Andron pentru informatii si incredere, Adi Andone pentru bocancii de altitudine, David Neacsu pentru echipament si sfaturi, Chrisitine Thellmann pentru sacul de dormit si primus, Oli Haidu pentru ochelari si lopata, Corina si Lucian Clinciu pentru produsele Sponser, tuturor prietenilor care m-au incurajat, si nu in ultimului rand familiei care a fost langa mine.

Echipa a fost formata din: Cristian Niculesc Tagaras, baiat hotarat si ultra relaxat din Baia Mare; care revenea in Alaska pentru Varful Denali dupa ce in urma cu un an din cauza vremii nefavorabile a trebuit sa renunte, pentru el Denali fiind al cincilea varf din seria Seven Summits. Al doilea membru al expeditiei sa alaturat echipei pe ultima suta de metrii in persoana lui Tiberiu Pintilie din Galati/Bucuresti, om cu multe expeditii pe cele mai renumite varfuri ale lumii in Himalaya, Pamir..; Al trelea membru fiind eu, Dan Caba pentru care Varful Denali a insemnat cel de-al patrulea varf din seria Seven Summits si a X-a expeditie la activ.

Am zburat in data de 12 iunie pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Seatle (9:30 ore) – Anchorage (2:30) unde am aterizat la ora 19:15. Ne-am cazat la Hotel Super 8 si dupa ce am lasat bagajele in camera de „2 stele cazute” am iesit sa mancam si sa bem o bere de Alaska. Am descoperit o tara, o lume unde timpul a ramas in urma, adica aproximativ in anii ’85 – ’90. Sincer, sunt departe rau! Totul e functional dar invechit, oamenii sunt albi/albastrui cu priviri pierdute, stresati, manipulati, ingroziti de Putin, Rusia, ISIS si teroristi. Nu ma credeti! O sa va convingeti singuri…

Pe data de 13 iunie am inchiriat rachetele de zapada si am facut cumparaturile necesare: mancare, butelii de gaz, protectii de soare pt nas… Apoi am facut transferul cu un microbuz in Talkeetna, un orasel micut, cochet si linistit. Este punctul de plecare spre mare aventura. Ne-am cazat la Mrs. Path, House of 7 Trees unde am stat intr-un vechi garaj amenajat foarte prietenos.

Ziua de 14 iunie a fost rezervata bagajelor, cantarirea lor, rezolvarea formalitatilor pentru zborul pe ghetar facut cu cei de la Talkeetna Air Taxi. Am plecat personal cu 49 de kg de echipament, adica o geanta de 100 litrii si un rucsac de 70 l. Mult sau putin… greu de spus. In conditiile in care esti izolat pe ghetar pentru ~20 de zile trebuie sa ai bine gandit totul.

In 15 iunie am avut sedinta tehnica cu Rangerii parcului, unde ni s-a facut instructajul, am primit ultimele detalii legate de traseu,  starea zapezii si crevaselor, am primit containerul obligatoriu pentru „deseuri umane solide”, saci biodegradabili. Mai jos este o poza cu numarul de alpinisti inregistrati in anul 2015, adica 1057 si un procentaj de 45% de reusita in atingerea varfului.

La ora 16:45 ne-am urcat in avionul de 5 locuri si am zburat timp de 45 de minute peste peisajul unic al tundrei pana pe ghetar, unde am aterizat in tabara de baza de la altitudinea de 2200 m.

Aici primim saniile si canistrele de benzina. Incepem operatiunea de confectionare a sistemului de tragere pentru sanii, legarea bagajelor. Este o operatiune unde ai nevoie de ceva informatii dar mai ales imaginatie. La ora 19:00 plecam spre tabara 1 de la 2400 m unde ajungem la ora 00:30.  Am preferat sa urcam seara tarziu desi temperaturile scadeau destul de mult, dar riscul de a cadea in crevase era mult diminuat iar inaintarea pe zapada inghetata era mult mai facila. Era pentru prima data cand foloseam rachetele de zapada, prima data cand inaintam tragand o sanie dupa mine; dar ritmul constant a facut ca deplasarea sa fie fluenta. Am montat corturile si dupa ce am mancat si baut binemeritatul ceai ne-am pus la somn.

Dimineata zilei de 16 iunie ne-a intampinat cu cer senin. Crema cu filtru UV, ochelari de soare, sepci, Buff-uri toate protectiile necesare trebuiau folosite pentru ca soarele sa nu ne arda. Strangem fara graba toata tabara si cand temperaturile au inceput din nou sa scada am plecat si noi spre tabara 2 undeva la ora 17:45. La inceputul urcarii numita Sky Hill ne-am intalnit cu Mihnea si Ciprian care coborau dupa ce reusisera sa escaladeze varful cu 2 zile inainte.  I-am felicitat, am schimbat impresii si am pornit din nou. Bagajul mare si greu, frigul si diferenta de nivel de 800 de metrii pana in tabara de la 3200 m s-a resimtit in cele 8 ore de mers (ora 1:45). Am avut noroc ca am gasit locuri bune de cort si totul era incremenit de un calm de nedescris. Aici ai avantajul imens ca nu esti presat de venirea noptii pentru ca ai lumina 24/24. Soarele disparea de pe cer doar pentru cateva ore dar era lumina continua.

Ziua de 17 iunie a fost destinata aclimatizarii, odihnei. Am mancat si am citit.

In ziua de 18 iunie la ora 9:00 am pus in rucsaci mancarea si o parte din echipament pentru a-l urca in tabara 3 de la 4300m. Vremea continua sa ne uimeasca prin temperaturile relativ ridicate si perioada lipsita de vant. Nici chiar pe urcare in zona Squirrel Hill sau Windy Corner nu am avut probleme. Ne simteam bine si am profitat din plin, glumind si bucurandu-ne de peisaj. Am ajuns in zona taberei la ora 15:00 si am ingropat tot echipamentul marcand locul cu betele si tagurile primite de la rangeri. Pe la ora 16:30 am inceput coborarea si in nici doua ore eram la corturi.

Ziua de 19 iunie a fost „ziua cheiei” din aceasta expeditie, caci am hotarat sa ramanem pentru odihna in tabara de la 3200 m. A fost ziua in care ne-am aclimatizat perfect si asta s-a simtit in ritmul urmatoarelor zile dar si voia buna care ne-a insotit pe toata durata turei.

In dimineata zilei de 20 iunie am strans toata tabara, am ingropat ceva mancare si echipament pentru zilele de intoarcere si ne-am mutat la 4300m. Eu si Tibi am urcat doar cu rucsacii, Cristi a urcat si cu sania care a fost de foarte mare ajutor la coborare. Dupa Windy Corner am intrat in ceata si a inceput sa ninga. Atunci ne-am dat seama cat de urat si periculos este acest munte pe vreme rea. Am urmarit orbeste poteca pana in tabara unde pe ninsoare am montat corturile. S-au asezat aproximativ 30 de cm de powder dar care datorita temperaturii ridicate a facut priza buna cu straturile precedente si s-a compactat repede incepand din acea seara. Noaptea cerul s-a deschis iar vremea buna s-a instalat din nou.

21-22 iunie, doua zile de odihna. Am sunat acasa si prin intermediu SMS-urilor, avand prognoza meteo, am facut planul pentru urmatoarele zile. Ne-am delectat cu somon de Alaska, lipie, cascaval dar si slanina romaneasca :). Eu am folosit mai multe produse de la Sponser, ca si suplimente minerale, vitamine, hidratare dar si a compensa pierderea de proteine. Le recomand cu caldura!

In data de 23 iunie, decisi sa urcam cat mai usori, am curcat doar cu cortul lui Tibi si mancare pentru 3 maxim 4 zile. Am urcat zona cea mai inclinata a traseului numita The Wall unde este montata o coarda fixa. Am folosit blocatorul si pe masura ce urcam, apreciam tot mai mult tehnica alpina deprinsa de la bunul meu prieten Akos, in zilele de catarat impreuna. Dupa The Wall urmeaza o muchie frumoasa care se urmeaza matematic. Daca vremea e buna si nu bate vantul, te poti bucura de privelistea deosebita din aceasta zona, cea mai frumoasa de pe intreg traseul. Dupa 7 ore, in jurul orei 21:00 am montat cortul in tabara superioara. Cele aproximativ – 20 de grade Celsius, care pana dimineata au ajuns la aproximativ -25 le resimteam acceptabil. Datorita apusului rosiatic ce prognoza o urmatoare zi cu vreme frumoasa si a faptului ca toti trei ne simteam bine am decis sa incercam varful a doua zi.

Dimineata am asteptat soarele sa ne incalzeasca si relaxati am topit zapada pentru ceaiuri. In jurul ore 10:30 am inceput sa urcam spre Denali Pass. Traverseul este destul de inclinat si necesita prudenta ridicata, mai ales in functie de starea zapezii. Exista ancore fixe din 30 in 30 de metrii de care am asigurat. La ora 14:30 eram sus in sa. Am continuat spre „Football field” castigand diferenta de nivel. Am fost niste norocosi avand o vreme ideala din toate punctele de vedere. Senin perfect, fara vant si o temperatura acceptabila. Cum nu eram presati de venirea intunericului am continuat sa urcam relaxati. Ultima parte este abrupta, urmata de o creasta impodobita de cornise spectaculoase. La ora 19:30 am ajuns in cel mai inalt punct al continetului American, Varful Denali 6194 m. Am facut poze, ne-am felicitat, am sunat acasa bucurosi. Coborarea am inceput-o la 20:30 si in 4 ore eram din nou la adapostul cortului nu innainte de a resimti din plin frigul aspru din zona traverseului dinstre Denali Pass.

Toata ziua de 25 am dormit si ne-am hidratat. Am strans incet tabara si la ora 19:30 am inceput coborarea. La ora 21:20 eram in tabara de la 4300. Am decis sa impachetam si tabara asta si sa ne continuam retragerea, plecam pe la ora 00:30. Noroc cu sania lui Cristi pe care am incarcat mare parte din echipament. Cele aproxiamtiv 35 de kg de pe sanie s-au simtit pe coborarea din Squirrel Hill iar in zona Motocile Hill am filat sania „stil rapel” lucru care ne-a usurat munca considerabil. In tabara 2, de la 3200, am ajuns la ora 3:15. Am dezgropat bagajele si le-am repartizat pe doua sanii. Dorinta de a nu mai petrece inca o zi pe ghetar ne-a mobilizat continuand retragerea spre tabara de baza 2200 m. Dupa exact 16 ore de mers (ora locala 11:30) de cand am plecat din tabara superioara 5200 m eram la avion. Dupa o asteptare de 5 ore, in care am primit bonus fiecare o doza de bere = lichid miraculos, am zburat spre civilizatie in Talkeetna (ora 18:51).

Aici dupa un binemeritat dus am fugit sa contiunuam hidratarea, delectandu-ne cu o friptura de vita de nota 10. 🙂

Relaxare, plimbari in zona lacurilor si activitatea extra a continuat cu un pescuit organizat la somon. A costat o mica avere, de prins nu prea am prins, dar asa o data in viata merita incercat. Am avut placerea si onoare sa primim in vizita fostului ambasador SUA in Romania, el fiind translatorul intre Ceausescu si Nixon. Un om deosebit care vorbea excelet romaneste desi trecusera 30 de ani de la plecare sa.

Pe data de 29 iunie ne-am intors in Anchorage, iar pe 30 iunie impreuna cu Cristi am mai facut o tura pe traseul numit Crow Pass Trail intre Girdwood de unde am plecat la ora 12:45 si Eagle River State Park unde am ajuns dupa un mars sustinut dupa 10 ore ~ora 22:30. Din pacate nu am reusit sa convingem sa ne ia nimeni la ocazie si dupa inca 2 ore de mers „degeaba” l-am sunat pe Tibi care a venit pe la 01:30 cu un taxi :).

In data de 2 iulie am facut o tura cu bicicletele in zona Flattop Mountain unde am descoperit niste trail-uri de MTB si downhill foarte incitante. Am parcurs aproxiamtiv 40 de km dar nu va spun cu ce biciclete (de imprumut). :))

O expeditie care a „curs”. A iesit totul perfect! Am fluturat steaguri (peste tot) si am ras pe cinste. Am fost o echipa frumoasa, am fost cei mai norocosi avand o vreme perfecta. Conditii mai bune nu cred ca se pot intalni pe acest munte. Un varf frumos, o experienta pe cinste dar care trebuie tratat cu maxima seriozitate.

Va multumesc baieti pentru inca o treapta urcata cu succes.

 

 

 

 

 

 

Hoinarind prin Nepal, admirand varfuri Himalayene – Circuitul Varfului Annapurna 8091m

Publicat pe Actualizat pe

Hoinarind prin Nepal, admirand varfuri Himalayene – Circuitul Varfului Annapurna 8091m

O alta lume plina de zambete, in care religia hindu-budista te fascineaza, bucura, relaxeaza dar te si socheaza

Data: 06 oct. – 04 noi. 2014

Locatia: tara Nepal – lantul muntos Himalaya

Traseu: Circuitul Varfului Annapurna 8091m altitudine, prin pasul Thorung La 5416 m

Echipa: Corina Fodor, Christine Thellmann, Bogdan Lungu, Ionut Anisca, Caba Dan

FILMUL EXPEDITIE il puteti viziona Click: -> https://www.youtube.com/watch?v=1bpLWNFCo2M

Foto: Caba Dan, Ionut Anisca

Partenerul expeditiei:  Transavia

„De la vis porneste totul!”… este expresia care a devenit slogan motivational pentru mine! Aceste cuvinte au fost rostite in anul 2006, acum 9 ani, de catre o doamna intalnita intr-o iesire pe skiuri de tura in Muntii Neamtului. Vazandu-ne cu rucsaci mari, echipati si pe skiuri ea ne-a intrebat inocent: „Vreti sa cuceriti Himalaya? … de ce nu? De la vis porneste totul!”

Atunci am zambit copilareste si am raspuns: „Cine stie….”. Acum scriind aceste randuri surad din nou! Chiar am fost ACOLO!!! Viata ne poarta in locuri deosebite, trebuie doar sa visam la ele si sa credem in noi. Transavia, ca si partener oficial m-a ajutat inca o data sa traiesc o experienta frumoasa indeplinind acest vis de a ajunge in Himalaya, locul unde zeii ne privesc de pe varfurile vesnic albe. Multumesc mult pentru sprijin si intelegere.

Nepalul a fost si va ramane acea tara care atrage, acea zona a muntilor inalti si a unei culturi fermecatoare care trezeste in fiecare din noi spiritul ascuns al aventurii. Nu a fost greu deloc sa ne hotaram sa plecam! Christine a vorbit cu fiecare membru al echipei, si am cazut deacord ca o sa fie o experianta pe cinste. Uite asa ne-am trezit cu aproximativ 3 luni inainte de plecare cu biletele de avion pentru Nepal:) Am plecat in data de 06 oct. 2014 pe ruta Bucuresti-Doha-Kathmandu si am ajuns in data de 07 oct. 2014 pe la ora 18:00. Ajunsi in aeroport am incercat sa tocmim un microbuz, dar tot cam cat au cerut ei am platit :)) adica ~ 10$/masina pana la cazare.

Hotelul aflat in cartierul turistic Thamel era unul bine cotat pe Tripadvisor, dar eu nu il recomand celor pretentiosi :P. Apa la robinet era maronie, camere mici, lenjerie „putin murdara”… peste care am pus saltelute si cearsafurile noastre… detalii. Am baut o tuica romaneasca si apoi am iesit sa mancam renumitul „dal bhat” mancarea lor traditionala care contine o cupa de orez fiert, supa de linte, fasole fiarta si alte legume de sezon, sos de curry. Am testat si mirifica sursa de hidratare pe toate expeditia, berea Everest.

Ziua de 08 oct. a fost ziua in care ne-am procurat permisele pentru circuitul muntelui Annapurna si am platit taxa de parc national, fiecare in valoare ~ 40$. Pentru a gasi mai usor locatiile unde se fac platile am cautat de acasa adresele si cu ajutorul foarte util al GPS-ului de pe telefon cu hartile de Google Earth incarcate in cache ne-am descurcat relativ usor. Contactul cu civilizatia de acolo, inghesuiala, mirosurile, zarva, galagia, poluarea si mizeria de nedescris ne-au socat putin. Am mers pe strada cu buff-urile pe nas si gura sa nu inhalam praf, lucru pe care il practicau si destui locuitori mai ales in marile orase. Kathmandu este cel mai aglomerat oras al tarii iar acest lucru se simte. Strazile sunt pline de oameni care misuna in stanga si dreapta. Aici toata lumea vinde ceva… cat, cui si daca se merita… a fost o alta enigma pentru noi.

Ne-am cumaprat bilete de autobuz pentru data de 09 oct. cu plecare la ora 6:30 pana in orasul de incepere a traseului nostru si anume Besi  Shahar unde am ajuns la ora 14:30. Drumul cu autobuzul local ne-a luat aproximativ 8 ore pentru cei 177 km deci o super viteza medie de 22.12 km la ora. Da cam asa se circula in Nepal. Pentru noi „europenii” e ceva ce nu putem intelege. Nu exista reguli de circulatie, depasiri in curbe fara absolut nici o vizibilitate, intersectii ultra aglomerate, sosele proaste si inguste, toate „obstacolele” sunt depasite prin „sfantul” CLAXON :)). Dupa cum zicea Ionut, aici daca nu iti merge claxonul iti ia politia talonul. In rest, franele, cauciucuri, faruri… sunt doar accesorii.

Ajunsi in Besi Shahar hotaram sa continuam drumul in acceasi zi, iar dupa ceva negocieri nereusite pentru pretul transportului cu o masina de teren, la ora 15:10 am plecat totusi spre Syange  1100 m altitudine unde am ajuns la lasarea serii, ora ~18:30. A fost prima aventura plina de adrenalina din Himalaya :). Acest drum este unul dintre cele mai periculoase drumuri din lume, majoritatea lui fiind taiata in stanca deci avand intr-o parte prapastie de sute de metrii cadere efectiv in gol. Un drum care trece pe sub caderi de apa imense, iar bolovanii si pragurile de piatra fac depasirea lor aproape ireala cu orice masina. Fara parapeti si alte protectii binenteles. Orice defectiune tehnica, explozie, neatentie ducand la un dezastru…

In data de 10 octombrie 2014 am luat rucsacii in spate si am plecat spre localitatea Darapani 1860 m altitudine. Poteca paraseste drumul forestier si urmeaza partea dreapta in urcare a raului traversand poduri suspendate impresionante. Vegetatia este bogata, de-a dreptul tropicala iar poteca serpuieste pe vesantul abrupt, oferindu-ne o priveliste minunata asupra vaii Marsyangdi Na-ului, cascadelor, a drumului sculptat in versantul opus. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase zile petrecute in curcuit. Poate de ce mirosea a Fagaras. Si nu glumesc 🙂 Pe la ora 14:15 am trecut prin Tal cel mai cochet oras de pe circuit plin de feţe zambitoare. Ne-am continuat drumul trecand prin lanuri de marijuana salbatica apoi am traversat o zona care semana cu Cheile Nerei. Dupa 5:30 ore de mers pe la ora 16:15 am ajuns in Darapani unde ne-am cazat.

Ziua 3  – 11 octombrie 2014. Ne-am trezit mai de devreme si la ora 9:20 am plecat mai departe. Ne-am dat seama ca noi eram printre singurii turisti care eram pe cont propriu, adica fara ghid si care nu aveau porteri care sa trasporte bagajele. Rucsacii nostrii erau destui de mari si de grei ~ 16 kg si 60-70 litrii, mai ales comparandu-ne cu restul trackerilor care erau cu rucsacei de 20 de litrii in spate… Buget redus, rezulta turism traditional :)). Pe la ora 12:40 trecem pe langa o cascada impresionanta care isi face loc galagios printre stancile aflate chiar pe langa drumul nostru, apa rostogolindu-se inca cateva sute de metrii in gol sub noi. Poteca paraseste drumul urcand prin padure in serpentine castigand altitudine. La ora 14:25 ajungem in satucul Timang de unde zarim impresionatul Varf Manaslu cu ai sai 8163 m altitudiune. Fotografiem cu sete peisajul dar pe mine ma fascineaza fotografia de portret. Incerc sa prind cadre deosebite si cat mai naturale fara de deranjez localnicii. Greu lucru… dar cei mai cooperativi sunt copiii pe care dupa ce ii mituiesc cu cate o bomboana devin zambitori si jucausi. La ora 17:00 ajungem in Koto 2600 m. O zi lunga care ne-a facut pofta de mancare nu gluma :). Facem cate un dus semi-cald 😛 si ne puneam la masa fiecare sevind dupa plac mancarurile traditionale bazate pe orez, cartofi, taitei din orez si legume. De aici in sus nu am mai mancat carne pentru urmatoarele zile deoarece conditiile de pastrare sunt improprii si nu doaream probleme la stomac. Berea Everest desi scumpa ~ 5 dolari este un deliciu de nelipsit dar tinand cont ca este de 750 de ml aproape ne ajunge la doi oameni.

Ziua 4 – 12 octombrie 2014. Dupa ce punem viza pe permisele de trekking parasim Koto la ora 9:50. Prima localitate prin care trecem este Chame, un orasel mare si animat, cu ceva magazine cu articole sportive si mici alimentari. Ne reintalnim cu grupul de romani cu care am zburat si ne-am tot petrecut pe traseu. Stam la povesti pe romaneste 🙂 si trimitem vesti acasa avand acces la wireless de la o pensiune care in costul unei beri iti dadeau si parola. Continuam drumul care trecem de catunul Bratang pe la ora 12:45 o zona renumita pentru livezile si placintele de mere. Drumul continua pe langa malul apei apoi se desprinde in serpentine destul de sustinute urcand spre Dhirkur. Poposim cateva minute si ne cumparam suveniruri de la o taraba amplasata strategic. Medalioane, bratari din alama si cupru, os de iac, rudrasca… Vremea este frumoasa si poteca este din ce in ce mai pitoreasca cu un aer de toamna. Totul in jur este colorat si are un aer boem. La ora 16:15 ajungem la destinatie si anume Upper Pisang unde ne cazam la cea mai roz pesiune posibila :)). Seara o petrecem in sala de mese mare si cu o priveliste superba asupra varfului Annapurna 1 de aproape 8000 de metrii si localitatea invecinata Lower Pisang. Facem schimb de bautura si cu un deget de palinca am imbatat chelnerul, si pe toti din bucatarie :).

Ziua 5 – 13 octombrie 2014. Plecarea am facut-o la ora 9:50 urmarind poteca care dupa ce merge pe curba de nivel, incepe sa urce vertiginos in serpentine spre catunul Ghyaru 3670 m care este strajuit la intrare  de un monument mare si alb. Pe poteca abrupta greutatea rucsacilor s-a facut simtita, dar mergand constant la ora 12:25 eram sus asta dupa ce am mancat si cate un mar zemos de la batranica pentru 50 rupi. Cum ce a fost mai greu a trecut ne-am bucurat de privelistea deosebita asupra intregii vai, a varfurilor carunte dar si de unicitatea catunului construit numai din piatra ca si o fortareata cocotata pe versantul muntelui. La ora 14:40 ne-am cazat in Nawal 3660 m unde ne-am satisfacut pofta cu niste morcovi gustosi proaspat scosi din pamantul pietros dar care se pare ca poate fi foarte fertil. Am stat la o familie modesta care a gatit foarte bine. Sătul de curry, chilly si alte arome locale am mancat o portie delicioasa de cartofi fierti doar in sare si legume asortate cu braza de iac. Seara, trupa s-a distrat cu „iarba locala” care le-a dat stari de voie buna inca de dinainte de a o consuma :))… spre disperarea mea care citeam in liniste cartea „Luptatorului pajnic”. :))

Ziua 6 – 14 octombrie 2014. Seara incepuse sa ninga si ne bucuram ca scapam de praf, insa cand ne-am trezit dimineata cu 40 de cm de zapada ne-am dat seama ca problema devine serioasa. Toata ziua a continuat sa ninga viscolit si sa bata vantul. Ne-am hotarat sa stam pe loc oricum aveam in plan o zi de aclimatizare in Manang care este urmatoarea noastra destinatie. Toata ziua am petrecut-o in sala de mese jurul unei sobite alimentate cu carbune. Am jucat carti si mima pana seara tarziu cand zapada ajunsese la altitudinea noastra de aproape 50 de cm. Acum totusi eram bucurosi pentru ceea ce carasem in rucsacii greu in sfarsit ne prindeau bine: parazapezi, sosete de lana, suprapantaloni, geaca impermeabila, pufoaica…

Ziua 7 – 15 octombrie 2014. Dimineata zile de 15 este una minunata intampinati de un cer senin si soarele care ne zambeste. Totul este alb si crestele sunt de-a dreptul colosale. Treziti de la ora 6:00 mancam rapid o placinta cu mere si plecam la drum avand o stare de spirit plina de optimism. Poteca este conturata, dar sunt zone unde sapam in zapada mare care incepe sa se topeasca si la baza incepe sa siroiasca mici raulete. Bocancii fac fata cu greu umezelii si inaintarea este chiar dificila. La ora 13:10 intram in cel mai mare oras de pe circuit, Manang. Strazile sunt pline de turisti si este forfota si agitatie mare. Informatii curg din stanga si dreapta si incercam sa le punem cap la cap. Aflam ca s-a produs o avalansa de mari proportii dar nimeni nu stie exact zona. Afla ca sunt morti si muti oameni dati disparuti, ca au murit iaci care sunt aproape in poteca undeva spre Yak Kharka 4018 m. Gasim cu greu cazare din cauza ca toata lumea cobora de pe munte. Apa nu curge din cauza ca toate tevile inghetasera sau apa era plina de namol in urma topirii zapezi. Telefoanele nu functioneaza, este o pana destul de mare de curent, dar reusim totusi sa ne conectam la WiFi si sa scrim acasa ca suntem bine.

Ziua 8 – 16 octombrie 2014. Inca o zi in care stam si adunam informatii care desi sunt tot mai multe sunt tot mai confuze. Aflam doar ca „teoretic” traseul va fi deschis in 2-3 zile, ca sunt tot mai multi oameni gasiti morti intr-o avalansa de mari dimensiuni undeva dupa pasul Thorung La 5416 m, si sunt multi dati disparuti pe coborarea spre Muktinath. Elicopterele au zburat intruna dandu-ne de inteles ca situatia este cat se poate de grava. Toti turistii coborau din taberele superioare. Inaintarea pe traseu se dovedea a fi pentru moment imposibila nu doar din cauza blocajului instituit de armata, dar mai ales a zapezii care mai sus atingea pana la 70 de cm si de avalansele posibile cauzate de incalzirea vremii. Atmosfera in echipa era una calma si optimista. Eram in grafic conform planului pe zile, aveam echipament adecvat iar vremea se anunta buna, Ne-am hotarat sa continuam spre locatia superioara, urmand sa mai adunam informatii despre starea traseului de la alti turisti.

Ziua 9 -17 octombrie 2014. Hotarati plecam dis de dimineata, la 7:10 incercand sa nu prindem caldura din mijlocul zilei pe traseu si totodata sa evitam posibilele avalanse. La ora 9:20 eram aproape de cota 4000 m zona Ganga, unde pe o terasa administrata de o frantuzoaica bem un suc cald de catina. Admiram panorama care este un adevarat spectacol de aici avand o deschidere asupra varfurilor Annapurna II 7937 m, Annapurna IV 7525 m, Gangapurna 7454 m si a intregii creste dintre acestea. Ni se confirma faptul ca asa zapada nu mai fusese aici in perioada asta cam de 30 de ani, in mod normal fiind poteca uscata si vegetatia ca de toamna. Urcam tot mai sus pe poteca inzapezita intr-o liniste de nedescris. Suntem doar noi 5 care urcam si inca doua grupuri de cate doua persoane. Tot muntele parca este al nostru si este asa de mare totul. Cand intrezarim catunul Yak Kharka 4018 m, destinatia noastra, pe poteca vedem un numar de aproape 15 localnici. Treptat ne apropiem si realizam ca eram in zona unei avalanse care omorase mai multi iaci, iar localnicii ii dezgropau de sub zapada si ii transau, ducadu-i bucati fiecare la casele lor. La ora 12:45 eram cazati, nu inainte de a fi primiti cu bucurie de trei britanici varsnici care ne-au felicitat pentru curajul de a ne continua calatoria.

Ziua 10 – 18 octombrie 2014. Din nou trezire la 5:30 si plecat la ora 7:10 mai departe. Afara sunt cam -10 grade. Aparitia soarelui incalzeste rapid totul si trebuie ne dam bine cu crema de soare cu filtru 50 UV. Suntem singuri pe poteca si inaintam incet si sigur. Trecem un pod suspendat urmarind poteca in urcare. Sunt primul si vad pe poteca un rucsacel… mai fac 2 pasi si vad o  mana a unui om care parea sa doarma. Prima intrebare mi-a fost cum de s-a culcat in mijlocul potecii. Apoi fulgerator rememorez o discutie a unor serpasi care cu o seara inainte povesteau de un indian mort in poteca. El era! Statea pe spate cu rucsacul sub cap invelit intr-o patura… inghetat. Nu ma uit la fata lui, singurele detalii le-am surprins fara sa vreau. Strig la Ionut sa anunte fetele sa treaca cu atentie dar sa nu se uite… daca se poate deloc. Sap cu greu poteca in zapada mare pe langa cadravru si merg mai departe. Nu avem ce face! Autoritatile stiau de el si trebuia doar sa vina si sa-l ridice.

Mergem mai departe in liniste, dar cat putem de repede caci poteca urmeaza sa parcurga un traverseu pe un versant abrupt cu pericol foarte mare cu expunere de caderi de pietre sau avalansa. Corina scapa ca prin minune fara sa fie lovita de un bolovan care a cazut chiar pe langa ea si la ora 11:00 ajungem in Thorung Phedi 4450m.

Aici e o liniste stranie! Suntem singurii turisti pentru cateva ore. Spre seara se mai cazeaza doi baieti care mai urcasera si ultimii 12 turisti care au coborat din High Camp tabara superioara. Seara, mancam in sala de mese care este mare si primitoare, muzica aleasa si o atmosfera chill. :). Povestim cu niste polonezi care coborasera, incercand sa aflam cat mai multe detalii despre traseu si starea de evacuare a zonei de avalansa. Aflam ca armata contiuna sa blocheze trecerea prin pas dar nu era confirmata in mod oficial aceasta informatie. Doi din polonezi au plecat sa urcea spre pas, dar din cauza vremii rele si a zapezii mari au fost nevoiti sa se intoarca cu aproximativ o ora jumate inainte de Thorung La.

Luam decizia de a continua aventura conform planului, adica a doua zi sa urcam in High Camp. Vremea se anunta buna pentru urmatoarele zile. Ne spalam cu ceva apa dintr-un butoi cu crusta de gheata si ne punem la somn.

Ziua 11 – 19 octombrie 2014. La ora 8:30 plecam. Poteca castiga rapid altitudine si urcam incet sa ne incalzim motoarele. Soarele este pe cer dar afara sunt tot sub 0 grade. Nu dupa mult timp apare un elicopter care dupa cateva ture in jurul nostru aterizeaza mai sus in poteca unde era amenajata o mica platforma. Coboara un soldat care alerga spre noi. Am crezut ca ne va spune sa ne intoarcem dar nu spune nimic mergand sa vorbeasca cu administratorul din Thorung Phedi. Cand se intoarce reusim sa il retinem pentru cateva clipe sa aflam daca este in regula sa urcam in High Camp, intr-o engleza greu de inteles primim un raspuns afirmativ. Bucuros continui traseul. Inainte sa decoleze elicopterul coboara alt soldat care se pare ca trebuia sa astepte acolo. Trecem pe langa el si mai urcam pret de cateva minute. Apoi incepe sa strige dupa noi sa ne intoarcem, ca nu avem voie sa continuam. Sa mori tu! Suntem derutati… Omul continua sa strige si sa ne faca semne sa coboram. Noi opriti in poteca ne uitam unii la altii. Christine coboara totusi pana la el si ne confirma ca soldatul minune chiar ne cere sa ne intoarcem. Cobor si eu si intr-o engleza slaba ma inteleg cu el ca trebuie sa vina elicopterul, implicit capitanul si sa vorbesc cu el caci numai el poate decide daca putem urca mai departe sau nu.  Dupa o jumatate de ora apare si elicopterul si merg sa vorbesc personal cu capitanul. Imi confirma ca trecerea prin pasa spre Muktinath este inchisa fiind zona in care inca se facem cautari a celor disparuti si nu stie daca si cand se va deschide. Imi confirma ca nimeni nu a trecut dupa ce a cazut zapada si ca nici o urma sau poteca nu se vede pana in pasul propriuzis. Am intrebat daca putem incerca sa urcam pana in pas si sa ne intoarcem dar punand mana pe microfon mi-a spus ca daca o facem o facem pe cont propriu. Hmm… da… cam asa stateau lucrurile! Am inteles! Elicopterul decoleaza si visul nostru odata cu el.

De sus coboara japonezul cu italianul, doi tineri care urcasera pana mai sus de High Camp si ne confirma urmatoarele: poteca mai urca aproximativ o ora din ultima tabara, mai sus fiind doar zapada pana in brau, nimeni nu mai era cazat mai sus si nici nu aveau voie sa cazeze turisti in High Camp. Avand aceste date, hotaram sa facem cale intoarsa si dupa o ultima poza in Thorung Phedi la  10:20 am plecat spre Manang, cale de doua zile in urcare, unde am ajuns la ora 17:30. Distractia nu se terminase! Din contra :). Ca sa evitam traversarea expusa caderilor de pietre hotaram sa urmam malul opus al raului, pe vechea poteca. Zapada era mare si uda, dar marea provocare a fost sa trecem desculti apa raului princ are curgeau bucati de gheata. Picioarele noastre au inghetat bocna, pe malul opus fiecare dansa de durere pe bolovanii usor incalziti de soare. Am luat parazapezile lui Ionut si am plecat in fata sa sap urme pe panta mare si cu zapada pana in genunchi. Dupa ce am trecut acel prag totul a fost… ok. Ne cazam cu greu in Manang si seara bem o bere bine meritata.

Ziua 12 – 20 octombrie 2014. La ora 9:15 plecam mai departe si ajungem in Chame la ora 17:45. Aici avem wireless si vorbim cu cei de acasa.

Ziua 13 – 21 octombrie 2014. De cu seara tocmisem sa coboram cu o masina pana in Besisahar contra a 2700 rupi. La ora 6:40 eram toti imbarcati, cu toti insemnand ca intr-o masina de teren gen papuc de 7 locuri eram 19 persoane! Da 19 persoane intr-un „aro” plus bagaje/rucsaci. In masina erau 7, in bena eram pe bancute 6, 3 sus pe portbagaj si inca 3 prinsi in exteriorul masinii de usa soferului si bara din spate. Ce a urmat… nu se poate exprina in cuvinte. Este cel mai periculos drum din vaiata mea si cred ca sunt putine drumuri mai extreme. „Soseaua” e sapata efectiv in stanca deasupra prapastiei care se deschide sute de metrii pana in albia raului. bolovanii sunt giganti, parapeti nu exista si in fiecare moment te rogi sa nu cazi in gol. Masinile astea sunt o minune ca rezista si soferii chiar stiu meserie. E o chestie pe care o faci o data in viata cred si pe care nu prea iti vine sa o repeti. Ca sa intelegeti conditiile in care am mers va arat cauciucul masinii cu care am coborat noi…. 19 oameni!!!

Dupa cea mai extrema parte a expeditiei noastre, ajungem obositi in Besisahar la ora 16:25 dupa 10 ore de mers cu masina. Ne cazam intr-un hotel cu contitii slabe dar macar reusim sa facem un dus cu apa calduta. Dimineata de-abia asteptam sa evadam de aici :).

Ziua 14 – 22 octombrie 2014. Dimineata la ora 7:00 asteptam autobuzul… si asteptam si el nu mai apare. Ne combina un pacalici care numai dupa ce isi umple bine masina de turisti pleaca tarziu spre 8:40 spre Pokhara unde ajunge, la 12:30. Aici ne intalnim cu Cristi Tutunea, un om fain care lucra sezonier aici ca parapantist. Ne rezolva cazarea unde sta el, intr-o locatie retrasa si cocheta. Ne recomanda sa mancam intr-un loc vegan unde humusul cu salata proaspata si ciuperci a fost genial. Am mancat acolo apoi de vreo 4 ori! Am stat aici pentru 2 zile, timp in care ne-am plimbat in zona tursitica a orasului pe malul lacului, am mancat bine si ne-am spalat hainele. Seara o petreceam la un vin sau la bere reintalnindu-ne cu grupul de romani cu care ne petrecusem si pemunte. Povestim, radem, schimbari pareri si impresii. Intr-o seara Cristi ne duce la un restaurant tibetan unde mancam o ciorba buna de legume. Facem planul pentru zilele urmatoare…

Ziua 16 – 24 octombrie 2014. Plecam spre Nayapul ~ 1050m, cu autobuzul de ora 8:00 contra a 150 de rupi. Dupa ce ne inregistram la ora 12:00 incepem urcare spre Ghorepani 2860 m altitudine. Poteca initial urmeaza un drum forestier pana in Hile apoi poteca urmeaza niste serpentine uriase contruite din trepte de piatra. Ce au reusit oamenii astia e impresionant! Privelistea e minunata! Se castiga rapid altitudine si se simtea ca suntem aclimatizati si avem zilele anterioare ca si antremanet. La ora 14:30 ajungem in Uleri 2015 m unde bem o Cola care ne unge pe suflet. In Ghorepani ajungem la lasarea serii ~ 17:20. Ne cazam intr-o pensiune linistita cu o sala de mese incalzita de o soba mare. Atmofera e placuta dar trebuie sa ne punem la somn caci la 4:30 suna ceasul.

Ziua 17 – 25 octombrie 2014. La 5:10 doar la lumina frontalelor plecam spre Poon Hill 3193 m altitudine, un loc spectaculos de belvedere ravnit de toti turistii si fotografii care viziteaza zona Annapurna. Urcam in liniste si dupa aproximativ 40 de minute ajungem sus tocmai la crapatul de lumina. Privelistea intr-adevar este deosebita, avand in fata ochilor doi optmiari, Dhaulagiri 8167 m si Annapurna I cu ai sai 8091 m.  Rasaritul dureaza cateva minute si incercam sa surprindem momentul cat mai impresionant posibil.

La ora 9:40 plecam mai departe in micul nostru circuit spre Tadapani. Poteca este in majoritatea timpului prin padure serpuind prin vegetatia destul de lucsurianta dar deseori asemanatoare cu cea din Romania, avand chiar mirosul de acasa. La ora 15:45 ajungem in Little Paradise, un loc intradevar minunat (zona Kotdanda). Este retras din poteca principala a circuitului, este linistit si exemplar pozitionat pe un vaf de deal pe o muchie inalta. Varful Annapurna Sud „cade” pe tine. Aici ai intr-un loc: brazi si bananieri, rosii in gradina, salata, ceapa si altele desi esti la 2344 m altitudine. Familia de aici e foarte relaxata si servirea si mancare sunt ca acasa. Mancam cu pofta salata de legule, paparada, fried banana … papaia. In data de 26 stam si ne relaxam bucurandu-ne de peisaj.

Ziua 19 – 27 octombrie 2014. La ora 8:40 am coborat din „paradis” din nou in civilizatie in Pokhara.

Ziua 20 si 21 – 28-29 octombrie 2014. Parasim zona muntoasa de nord a Nepalului spre o noua provocare si anume raftingul care este foarte popular printre turisti. Ajungem pe malul raului Trysuli si ne cazam intr-un camping foarte bine organizat, numit RoyalBeech. Avem doua zile de rafting aici pline de adrenalina desi raul are debitul de volum mediu in aceasta perioada a anului. Dormim in cabanute traditionale de bambus. In data de 29 plecam la rafting doua barci de cate 8 persoane. La un moment dat unde raul avea o trecere de grad 3 barca cealalta se loveste de o stanca si este rasturnata. „Salvam” toti naufragiatii si glumim pe seama lor. Nu patise nimeni nimic!

Dupamasa la ora 14:00 plecam mai departe mai in sud spre India, unde aproape de granita se afla parcul natural Chytvan unde ajungem la ora 17:00. Suntem cazati la un hotel ciudat de linistit desi e plin de copii care sunt in tabara :).

Ziua 22 – 30 octombrie 2014. La ora 8:30 plem ne urcam intr-o „barca” navigand printre crocodili, apoi intram in rezervatie observad caprioare, cerbi, fazani.. la ora 13:30 schimbam motorizarea si calare pe elefanti intram din nou in rezervatie, „vanand” fotografic tigrii. Urmele erau acolo… dar nu s-au aratat :))

Ziua 23 – 31 octombrie 2014. Plecam spre Kathmandu unde ajungem la ora 16:20 si ne cazam la FamilyHome Hotel.

Zilele 24-25 – 01-02 octombrie 2014. Hoinarim prim magazine, ne minunam de aceasta lume cu totul aparte. Totul e desebit aici! Incercam sa ii intelegem asa cum sunt ei. Galagia, praful, agitatia, harmalaia este la ea acasa aici. Vizitam Durbar Square si surprindem viata de aici cu ai sai oameni detasati si zambitori.

Ziua 26-27 – 04-05 octombrie 2014. Plecam din Kathmandu spre Romanai dupa aproape o luna de hoinareala. Facem o noapte escala in Doha (Qatar) si ne teleportam in sensul ca plecam din Nepal care este cu 60 de ani in urma noastra a Romaniei, in 3 ore ajungem in Qatar care este cu 40 de ani in fata noastra, si ramanem uimiti de diferentele uriase intre popoarele lumii. Socant!  Da, ne este tare dor de casa desi timpul a zburat atat de repede. A fost o experienta minunata, reusita si plina de satisfactii. Toti suntem incantati de momentele si trairile avute.Ajuns din nou acasa si revazand pozele, sunt sigur ca fiecare are in suflet dorinta de e reveni in Nepal. Himalaya cu ale sale varfuri este mareata si fascinanta.

Sper sa revin poate in incercarea de a escalada un optmiar… dar cine stie! DE LA VIS PORNESTE TOTUL! 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

Premiera romaneasca pe Varful Suphan 4061 m – Turcia – pe ski de tura

Publicat pe

Premiera romaneasca pe Varful Suphan 4061 m – Turcia – pe ski de tura

Joaca de-a exploratorii

    Data: 29-30 aprilie 2013
    Locatia: Estul Turciei, la Nord de lacul Van; 
    Echipa: Christine Thellmann, Corina Fodor, Akos Kozma, Caba Dan
    Scopul: schi de tura si atingerea in premiera romaneasca a Varful Suphan 4016m
    Foto: Caba Dan – galeria aici
– 
     Dupa ce am reusit escaladarea Varfului Ararat 5165 m si inca o zi de odihna, am plecat spre al doilea nostru obiectiv si anume al doilea varfal turciei, Varful Suphan 4061 m. Dimineata pe la ora 10:30 paraseam orasul Dogubayazit intr-un microbuz cu directia Lacul Van. Am avut de parcurs o distanta de ~ 180 de km pana la baza muntelui in asa zisa tabara de baza, unde urma sa campam. De-a lungul drumului am descoperit o Turcie saraca, cu sate mici dar dese, in care cresterea animalelor si o agricultura primara cred ca sunt singurele surse de existenta. Case mici, construite din piatra, drumuri laturalnice de pamant, vegetatie putina si urme interesante de lava din vechile eruptii vulcanice. Tot acest peisaj insa era animat de copii care se jucau nestingheriti sau veneu de la scoala in uniforme albastre.
     Dupa aproximativ 5 ore eram undeva sub munte si ne-am dat seama ca soferul habar nu avea pe unde sa urce, ce sa mai spun de asa numita tabara de baza. Singurul lucru care ne linstea era faptul ca vremea buna si stabila, aveam contact vizual cu varful si stiam ca acolo sus trebuie sa facem sa ajungem. Pe GPS am creionat de acasa doua posibile rute, dar acum eram mai la Est de ele. Reusim totusi sa urcam pe un drum de macadam ce duce pe un varf secundar numit Kiz Dag unde erau amplsate ceva antene de telecomunicatii. Atingem o mica sa si altitudinea de ~ 2500m. Aici drumul e blocat de zapada si oricum de aici se indeparta de varful nostru, Suphan.
     Decidem sa campam intr-un loc dragut si linistit intre niste stanci. Eram doar noi si ceva marmote pe tot acest munte si sincer ne simteam ca niste mici exploratori. Vedeam cu aproximatie varful, stiam altitudinea lui dar atat. Aveam de urcat 1600 de metrii diferenta de nivel. Aici nu sunt marcaje, rute standard, fiecare isi creoneaza propria ruta. Suntem doar noi, fara ghid dar linistea oferita de soarele la apus, muntele cu fetele lui inzapezite, floricele galbui, verdele crut al ierbii si frumusetea lacului Van ce se vede acolo jos sub munte ne dau un calm de nedescris.

Varful Suphan si ruta aleasa de noi
Varful Suphan si ruta aleasa de noi
Lacul Van este acolo jos...
Lacul Van este acolo jos…
Ne uitam spre varf si incercam sa creionam ruta pe care sa urcam, incercand sa ramanem cat mai mult pe skiurile de tura. Ne este foame si ne punem sa mancam cu pofta.
O masa ad-hoc! Multa branza, masline, rosii si paine proaspata.
O masa ad-hoc! Multa branza, masline, rosii si paine proaspata.
Instalam corturile si avand timp destul, Akos propune sa skiem pe o limba de zapada care parea mai „aproape”. Plecam cu skiurile si claparii in rucsac si doar dupa aproximativ 50 de minute ajungem la zapada cu pricina. Atunci ne-am dam seama ca ziua urmatoare o sa fie una lunga… iar cei 4061 de m ai Varfului Suphan se vor lasa dupa multe ore atinsi.

Plecam la miscarea de amiaza :)
Plecam la miscarea de amiaza 🙂
Desi pare mic, acest varf are peste 4000 de metrii :)
Desi pare mic, acest varf are peste 4000 de metrii 🙂
Ski de primavara in Turcia
Ski de primavara in Turcia
Spirit Team
Spirit Team
Pam-pam!
Pam-pam!
Piesaj, in extremul Estic al Turciei
Piesaj, in extremul Estic al Turciei
     Skiem si ne bucuram de fiecare viraj, iar intunericul ne prinde in jurul primusului la un ceai cald. Cerul este instelat si corturile arata bine la lumina frontalelor.
Tabara noastra, casa noastra!
Tabara noastra, casa noastra!
     Ceasul suna la ora 3:50. Ies din cort si aprind primusul. Stim ca avem nevoie de lichide multe iar ceaiul cald din termosuri o sa fie minunat acolo sus. Fiecare se rupe cu greu de sub sacii caldurosi. Akos inca este racit, Christine este somnoroasa si Corina inca e adormita rau. Afara e intuneric dar luna lumineaza totul in jurul nostru.
Rasaritul ne prinde la ceaiul de dimineata
Rasaritul ne prinde la ceaiul de dimineata
La ora 4:40 parasim tabara si in liniste plecam cu skirile in spate spre linia zapezii la care ajungem dupa aproxiamativ 1:15 ore.
Deja am castigat400 de metrii diferenta de nivel si ziua abea a inceput
Deja am castigat400 de metrii diferenta de nivel si ziua abeaa inceput
Maraton Apuseni a ajuns pe meleaguri nebanuite
Maraton Apuseni a ajuns pe meleaguri nebanuite

 Soarele e sus pe cer deja de multa vreme. Ne dezbracam si ne protejam cu multa crema cu protectie UV. Ne lasam bocancii intr-un sac impermeabil si ne rugam sa-i mai gasim la intoarcere. Sincer marmotelor nu cred ca le erau buni :)). Urcam intr-un ritm constant si castigam diferenta de nivel.

Fetele cerceteaza linia orizontului
Fetele cerceteaza linia orizontului
Calauziti de luna
Calauziti de luna
Zig-zag pe zapada primavaratica
Zig-zag pe zapada primavaratica
Deci incotro?
Deci incotro?
      Pe la ora 10:00 spre surprinderea noastra ne intersectam cu un grup de austrieci care veneau mai de la Sud. Pastram aceeasi ruta si dupa aproximativ 6 ore avem contact cu varful. Ultima portiune este destul de inclinata si o abordam cu skiuri in spate. Akos este singurul om care urca pe panta de 60% pe skiuri iar bucuria si adrnalina acestei reusite il face in sfarsit sa uite de raceala si sa se bucure de ceea ce iubieste el acolo sus: muntele, zapada si skiul de tura!
Vedem varful si pragul inclinat pe care trebuie sa-l urcam
Vedem varful si pragul inclinat pe care trebuie sa-l urcam
La altitudinea de ~3800 m panta se accentueaza
La altitudinea de ~3800 m panta se accentueaza
Akos urca spre cer
Akos urca spre cer
Aici ne-am pus skiuri in spate si pentru ~300 m
Aici ne-am pus skiuri in spate si pentru ~300 m
Corina si Christine la 5 minte sub varf
Corina si Christine la 5 minte sub varf
 
La ora 12:30, dupa 8:30 ore atingem in premiera romaneasca varful Suphan cu altitudinea pe 4061m, pe skiuri de tura. Facem poze, ne imbratisam veseli  si multumim inca odata partenerului nostru Transavia pentru increderea acordata. Suntem acolo sus, iar visul nostru s-a indeplinit. Am sperat la acest moment, am crezut in noi si am reusit! Am facut-o cu bucurie si cu inima deschisa iar muntele ne-a lasat pentru inca odata sa ajungem acolo sus.

Victorie!!! Echipa Spirit: Corina, Akos, Christine si Dan primii romani pe Varful Suphan 4061 m cu skiuri de tura
Victorie!!! Echipa Spirit: Corina, Akos, Christine si Dan primii romani pe Varful Suphan 4061 m cu skiuri de tura
Cu Akos pe Varful Suphan! Frati pana la capat!
Cu Akos pe Varful Suphan! Frati pana la capat!
Toate cele bune - Transavia!
Toate cele bune – Transavia!
Ne punem skiurile si coboram cu prudenta. Sub noi peisajul este feeric si parca incremenit. Zapada este buna, iar in urma noastra ramane un desen abstract compus din linii serpuinde care reflecta bucuria momentului si a vietii traite la maxim.

Abrupt dealul asta!
Abrupt dealul asta!
Bucuria skiului
Bucuria skiului
1200 metrii diferenta de nivel skiati au trecut mult prea repede
1200 metrii diferenta de nivel skiati au trecut mult prea repede
     Dupa ~3:00 ore de la plecarea de pe varf suntem din nou la corturi. Mancam si inpachetam! Misiune indeplinita! Plecam spre civilizatie cu destinatia orasul Van. Ne oprim sa mai cumparam apa si mancam rapid o shaorma la pachet impachetata efectiv in ziar :D.
In ochii nostri se vede satisfactia reusitei dar si a dorului de casa, de familii, de prieteni dar si de codrii verzi, de raurile limpezi, de Carpatii nostrii!
Viata e frumoasaaaaaaaaaaaaa!!!

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

Publicat pe Actualizat pe

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

     Perioada: 24.04 – 04.05.2013
     Echipa: Christine Thellmann, Corina Fodor, Akos Kozma si Caba Dan
     Scopul: escaladarea varfului Ararat 5165 m pe skiuri de tura
     Locatia: Estul Turciei, 6 km de Armenia si 30 de Iran
     Foto: Caba Dan – galeria aici!
     Partener oficial cu multe multumri: Transavia 
      A fost odata ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti, o echipa de oameni care au visat spre varfuri inzapezite si pentru care skiul de tura i-a unit intr-un „Spirit”.
Expeditia Ararat 2013 a devenit realizatate numai cu ajutorul partenerului Transavia, care ne-a inteles si ne-a sprijinit sa ne indeplinim visul. Un vis care il avusem si acum ~ 10 ani dar care sa materializat in acest an.
     Mi-am dorit foarte mult sa mergem in formula de patru a echipei Spirit. O echipa sudata si care a functionat perfect de-a lungul timpului, formata din niste oameni pentru care prietenia, iubirea de munte, determinarea in atingerea inaltimilor dar si simplitatea sunt virtuti esentiale. 
     Expeditia a durat 11 zile iar deplasarea s-a facut pe ruta: Medias – Bucuresti, avion cu escala la Istambul pana la Agri iar de acolo inca 100 de km cu autobuzul pana in orasul Dogubayazit (1400 m altitudine). Aici ne-am intalnit cu ghizii nostrii (Saphat un kurd 100% si Anisca o poloneza), care s-au dovedit a fi de la o alta agentie de turism dar niste oameni deosebiti, prietenosi si foarte bine intentionati.

La o masa traditionala incercand preparatele specifice
La o masa traditionala incercand preparatele specifice
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri...
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri…

Dupa o noapte intr-un hotel de doua margarete dar cu camere mari si un mic dejun bun ne-am urcat intr-un microbuz care ne-a dus pana la altitudinea de ~ 2300 m. De aici bagajele mari au fost puse pe cai iar noi cu rucsacei mici am urcat ~ 3 ore pana in tabara 1 – 2800 m. La primul contact cu muntele, analizand conformatia conica, inclinatia, altitudinea de la care incepea zapada dar si roca vulcanica am tras concluzia ca Araratul este, daca pot spune asa, un „hibrid” intre Varful Elbrus din Rusia si Kilimanjaro din Tanzania.

Varful Ararat ne asteapta
Varful Ararat ne asteapta
Caii care ne vor transporta bagajele
Caii care ne vor transporta bagajele

Prognoza de vreme buna pentu urmatoarele 7 zile s-a adeverit, ninsorile au incetat cu cateva zile de venirea noastra, temperaturile au urcat in oras undeva la 18 grade iar pe varful muntelui undeva la -12 grade. Vizibilitatea buna ne-a permis sa analizam muntele de la distanta, facand tot felul de planuri si analizand culoarele de ski. Dupa ce am montat corturile am decis sa urcam pe skiuri de tura pentru aclimatizare spre tabara 2.

Ruta noastra
Ruta noastra
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata

Ne-am miscat bine si in nici 2 ore am atins altitudinea de 3200 m. Ne-am dat seama ca zapada este buna de ski doar in timpul zilei intre orele 12:00 – 14:30 cand incalzita de soare era mult mai permisiva. In rest era destul de valurita si crusta inghetata iti dedea ceva emotii la coborare.

      Deoarece eram in afara sezonului, pe munte eram doar 9 persoane care urcam. Noi, 4 romani, 2 americani si 2 englezi. In prima zi ne-am petrecut cu alte doua expeditii una de nemti destul de numeroasa de ~ 20 de persoane si inca una mai micuta de austrieci. Din pacate nu ajunsesera pe varf din cauza vantului puternic si a vremii instabile.
      Seara ne-am adunat la un ceai in cortul bucatarie unde ne-am pus la taclale. Ghizii ne-au confirmat ca era primii romani pe Ararat veniti ce skiuri de tura, ca ukrainienii sunt montaniarzi foarte puternici si ca in ultimii ani numarul turistilor este tot mai mare. Vantul a suflat violent toata seara, dar corturile fiind bine ancorate si de calitate nu de-au creat emotii.

Apus in tabara 1 la 2800 m
Apus in tabara 1 la 2800 m
Seara, la sedinta tehnica :)
Seara, la sedinta tehnica 🙂
Seara la -13 grade si vant de 70  km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Seara la -13 grade si vant de 70 km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa :P
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa 😛
La micul dejun!
La micul dejun!

A doua zi dimineata dupa ce am impachetat tot ne-am mutat tabara la 3400 m. Vremea buna si inaintarea pe skiuri a fost placuta, reusind sa urcam pentru aclimatizare pana undeva la altitudinea de 4000 de metrii. In pachetul agentiei aveam doau mese incluse, dimineata fiind un mic dejun cu ceai, cafea, biscuiti, fructe uscate, branzeturi, rosii, castraveti dar si ceva dulciuri. Seara ne bucuram de cate o ciorba consistenta cu linte, fasole si legume, iar felul doi cu ceva orez, legume si ceva carne.

Multumim Transavia
Multumim Transavia
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Salam aleikum
Salam aleikum
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
 Fiind „niste inclusi” pe langa cei doi americani, care aveau planuit varful in ziua a treia a trebuit sa ne adaptam si sa incercam si noi varful odata cu ei. Ne simteam bine, eram in forma si vremea era perfecta asa ca la ora 3:00 ne-am ridicat din corturi. Inca era intuneric dar luna plina lumina toata tabara ca un felinar oferindu-ti un sentiment de calm si protectie. Ne pregatim echipamentul si facem inventarul: pufoicile, manusile, caciulile, crema cu UV, ochelarii de soare, termosul cu ceai, pieile de foca sunt pe skiuri asa ca plecam in liniste dupa ghidul nostru. Din pacate zapada este foarte inghetata si neavand coltari pe skiuri decidem ca e mai usor sa ne punem skiurile pe rucsaci.
Urcam incet si sigur
Urcam incet si sigur
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Aici am lasat skiurile  - 4650 m
Aici am lasat skiurile – 4650 m
     Soarele incepe sa lumineze varfurile din jur si noi urcam constant si in tacere. Linistea este tulburata de un englez care cade la o intorcere si aluneca 150 m. Se ridica si face semne ce totul e in regula. Suflam usurati si continuam traseul. Soarele ne incalzeste si incepe sa inmoaie usor zapada, Dupa aproximativ 6 ore de la plecare atingem limita superioara a zapezii de unde se poate skia. Altitudinea este aproximativ 4650 , si aici lasam schiurile. Bem un pahar de ceai, mancam un baton si analizam traseul. Pana acum panta a fost destul de inclinata dar  nu tehnica. De aici urmeaza o muchie bolovanoasa, iar poteca urca in serpentine. Ghidul ne spune ca nu mai avem mult pana pe varf. Doar 5 ore. Ramanem blocati! Inca 5 ore? Hmmm… cam ciudat, dar vom vedea in curand. Ne dam seama ca nu e o gluma pentru ca inca nu vedem varful mare, care stiam de pe Google Earth ca este unul bontit si acoperit de zapada.
     Apa si ceaiul incepe sa se termine. In rest, inaintarea este constanta, starea de spirit buna iar vremea perfecta ne dau incredere in reusita noastra. Din pacate capul lui Akos incepe sa doara. Altitudinea se face simtita cu fiecare metru urcat iar fratele meu hotaraste sa se intoarca! O hotarare grea atat pentru el cat si pentru noi. Analizam situatia si stiind experienta si cunostintele lui Akos suntem siguri ca este o decizie luata in cunostinta de cauza. Nu are rost sa forteze! Nu are rost sa riste nimic. Muntele ramane acolo iar sanatatea este pe primul loc. Rugam ghidul sa coboare cu el pentru a nu cobora singur. De la 4900 m raman eu, Christine si Corina. Toti ne simtim bine dar parca necunoscutul ne dadea un plus de adrenalina. Oare cat mai facem pana pe varf. Oare o sa ne ajunga timpul sa si coboram pe lumina? Ma uit tot timpul in spate si incerc sa memorez exact ruta pe care o urmam. Sincer, pe timp de ceata orientarea sunt convins ca este foarte dificila.

Cu mult deasupra norilor
Cu mult deasupra norilor
     Urcam si depasim un varf, si inca unul, urmeaza altul. Parca acesta urcare nu se mai termina. Orele se scurg iar timpul incepe sa fie o problema. Acum avem contact vizual cu varful Ararat. Dar pana sa atingem altitudinea maxima de 5165 m mai avem mult! Corina ma intreaba daca numai iei i se pare grea si lunga aceasta urcare. Cadem de comun acord ca poate am subestimat putin aceasta provocare. Si ca de fiecare data, muntele te face sa intelegi cat de mic esti. Ca esti la dispozitia lui si nu te lasa ajugi acolo sus fara a invata o lectie, fara a fi umil si recunoscator, fara a aprecia mareti lui. Dar totodata sa ne uitam in interiorul noastru, si cu fiecare pas si fiecare greutate evolueaza, devine mai umil si iubitor, mai intelept si mai tolerant, mai prietenos si mai bun. 
    Ajungem pe un varf secundar dar unde dam de ghetarul vechi care viscolit de vanturi puternice a ramas dezgolit, primindu-ne ostil cu gheata albastra, dura si slefuita. Coltarii trebuie infipti bine pentru ca la fiecare pas poti sa aluneci, iar o asemenea greseala sigur se termina cu urmari grave. Sincer nu ne este tot una! Inclinatia nu este foarte mare dar daca ar fi sa aluneci nu ne-am mai opri…. decat in Iran. La urcare siguranta este parca mai buna dar analizand cele 10 ore jumate trecute de la plecare, cei 1800 m diferenta de nivel urcati si faptul ca de 2 ore nu mai bausem lichide de comun acord Christine decide sa ne astepte putin sub varf. 
     Continui cu Corina spre acel punct de maxim mult dorit dar aventura nu s-a terminat. Mai avem de trecut inca doua zone de gheata dura si inclinatie ridicata. Suntem la 20 de metrii sub varf si la 100 de metrii distanta. Oare merita riscul de a atinge acel stalp care indica 5165 de metrii. Corina ma lasa pe mine sa decid daca continuam sau nu. De multe ori m-am gandit ca am fost prea precaut dar acum suntem atat de aproape! Urc incet si fiecare pas il pun cu grija infigand coltarii cat se paote de mult. Si ca in filme, cand mai aveam un pas sa ies din zona de gheta, (ceea ce nu mi s-a intamplat niciodata) imi cade coltarul de pe clapar si aluneca la 2 metrii sub mine. Mi-a stat inima in loc. Corina se repede si pune batul de schi sub coltar, dar cand sa-l ridice aluneca din nou. Horror!!! Coltarul aluneca usor dar totul Corina reuseste sa-l opreasca. Pasul pana pe zapada a fost unul greu dar atat de important pentru mine. Am ajuns pe varful Ararat! Am reusit! E ora 15:05. Facem doua poze si nici macar nu apucam sa ne felicitam bine. Corina propune sa o facem cand ajungem jos pentru ca doar atunci o sa ne simtim in siguranta.

Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Transavia din nou la inaltime - Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Transavia din nou la inaltime – Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Christine la inaltime! Felicitari!
Christine la inaltime! Felicitari!
Coboram cu precautie si suspans. Trecem de campurile ghetarului si facem poze cu Christine care desi nu a atins acel maraj a fost acolo sus pe varf cu noi. A dat dovada ca este foarte puternica. 
     Coboram repede iar muntele arata asa de bine in apusul portocaliu a zilei. Ajungem la shiuri! Lipsa apei este tot mai puternic resimtita. Ne punem skiurile in picioare. Ne gandim la Akos si ne rugam sa fi ajuns cu bine jos. Coboram in cristiene scurte caci zapada este destul de inghetata. Ne asteptam reciproc si rapid ajungem la altudinea de 4200 de metrii unde decidem ca e mai usor sa coboram pe picioare. Visam la lichide: ceai…. apa multa… fructe…
       La ora 19:00 ajungem cu ultimele raze de soare in tabara 2 dar unde corturile si echipamentul a fost strans si trimis jos in tabara 1. Akos si ghidul nostru ne intampina bucurosi cu 2 mere si un litru de apa. Suntem obositi iar vestea ca trebuei sa coboram de pe munte in aceeasi zi parca nu ne afecteaza cu nimic. Coboram in tacere si dupa inca 1:30 ore ajungem in tabara 1 la 2800 m. Ne lasam claparii si luam ghetele. Marsul continua pana la ora 22:10. Suntem noi pregatiti fizic dar nici Supermani nu suntem. Ne punem in microbuz si la ora 23:15 intram in hotel. Ducem bagajele sus si cerem sa ni se pregateasca o omleta mare si o salata de rosii, lucru care se intampla. Bem lichide iar mancarea parca ne-a mai inviorat.
       A fost o zi lunga in care am mers 18 ore din care 11 in urcare.  Am facut 1800 m diferenta de nivel si am atins cel mai inalt varf al Turciei, varful Ararat 5165 m, locul unde arca lui Noe sa oprit dupa potop. Si pentru noi toti acest varf  fost o victorie, care pentru a nu stiu a cata data ne-a incercat, ne-a aproiat, ne-am dat emotii, dar totodata ne-a facut mai buni. Le multumesc coechipierilor mei, Chrisitine, Corina si Akos pentru tot! Au fost puternici si hotarati facand aceasta victorie posibila. Toti am fost acolo sus si ne-am unit in celasi Spirit!
 
Multumim Transavia pentru sprijin si suport!  

Expeditia Ararat 5125 m – Căutând Arca lui Noe, pe schiuri de tură

Publicat pe Actualizat pe

Expeditia Ararat 5125 m – Căutând Arca lui Noe, pe schiuri de tură
24 aprilie – 05 mai 2013

      Visam spre inaltimi, iubim muntele si zapada, pentru noi schiul de tura este o stare de spirit. Ne plac provocarile, iar cuvantul „echipa” ne-a unit intr-un „Spirit”.
      Dupa escaladarea Varfului Elbrus 5642 m din Rusia pe schiuri de tura dar si succesul proiectului „Vise albe pe schiuri de tura spre cele 13 „porti” ale Carpatilor” in care am reusit in premiera nationala sa escaladam cele 13 varfuri de peste 2500 m din Romania in aceeasi primavara, acum tintim din nou sus.
       Expediția este compusă din patru membrii, echipa numită “Echipa Spirit” fiind una bine sudată în ultimii ani prin multe ture de ski-alpinism în țară și străinătate.
Cunoștințele și pregatirea ne dau mari speranțe într-o reusită, care ar însemna prima expeditie romanească pe schiuri de tură în regiune și primii români care ating vârful Ararat 5125m, în acest mod inedit.
     
     Partenerul nostru in aceasta aventura este din nou Transavia SA – Alba-Iulia, o firma  si niste oameni deosebiti, care prin sloganul lor „Well Made in Romania” si prin dorinta de a sustine oamenii care fac lucruri deosebite, din suflet si de calitate  a considerat oportuna colaboararea noastra. Impreuna am atins cele mai inalte varfuri a trei continente, America de Sud – Aconcagua, Africa – Kilimanjaro, Europa – Elbrus si de fiecare data am aratat lumii ca numai prin multa munca, perseverenta si vointa poti atinge cele mai inalte culmi si performante. Va multumim!
      Asteptam alaturi de noi pe toti cei care vor sa ne sustina si cred in ceea ce facem. Numai cu aportul si sprijinul vostru putem sa mergem mai departe!
 
Detaliile expediție
 
Locația: estul extrem al Turciei
Scopul: escaladarea pe skiuri de tura a Vârfului Ararat 5165 m altitudine
Echipa: Caba Dan Sorin, Christine Thellmann, Corina Fodor, Akos Kosma
Durata: 23 aprilie – 4 mai 2012
Performanța: prima expediție românească si primii români care escaladează vărful Ararat pe skiuri de tură
 
Varful Ararat 5165 m
     Este situat in estul extrem al Turciei, la 16 km de Iran si 32 km de Armenia. Ararat este cel mai inalt munte din Turcia, este de origine vulcanica, avand partea superioara acoperita de ghetar. Fiind un munte izolat dominand intinderile mult mai joase din jur, ofera o priveliste deosebita vazuta de la baza si o panorama de neuitat de pe varf. Este muntele biblic pe care Noe a acostat cu Arca, dupa Potop.
 
Echipa Spirit:
 1. Caba Dan Sorin – 07.07.1983

Caba Dan
– Escaladarea Vf. Aconcagua 6962 m – 22.01.2012 – Argentina
– Escaladarea Vf. Uhuru Peak 5895 m (Kilimanjaro) – 09.09.2010 Tanzania
– Escaladarea Vf. Elbrus 5642 m (pe schiuri) – 19.07.2009 – Rusia
– Escaladarea Vf. Mont Blanc 4810 m – 16.09.2007 – Franta
– Escaladarea Vf. Bernina 4049 m – 06.07.2011 – Italia/Elvetia
– Escaladarea Vf. Marmolada – Punta Penia 3342 m – 01.07.2011
– Escaladarea Vf. Musala 2925 m (Rila) – 26.11.2011 – Bulgaria
– Escaladarea Vf. Mitycas 2917 m (Olimp) – 01.07.2000 – Grecia

Thellman Christine

– Escaladarea Vf. Triglav 2864 m – 27.06.2011
– Expeditie in Caucaz Varful Elbrus – Rusia – 28.07.2008 – altitudinea de 4700 m

 2. Thellamann Christine – 20.12.1987
– Escaladarea varfului Aconcagua, 6962 m., Argentina, 2012
– Escaladarea VF. Uhuru Peak (Kilimanjaro) 5885 m, Africa, 2010
– Escaladarea Vf. Mont Blanc 4810 m, 2011
– Escaladarea Vf. Gran Paradiso, Italia, 2011
 3. Fodor Corina – 15.06.1977
Fodor Corina
– Escaladarea Vf. Mont Blanc 4810 m – 16.09.2007 – Franta
– Escaladarea Vf. Bernina 4049 m – 06.07.2011 – Italia/Elvetia
– Escaladarea Vf. Marmolada – Punta Penia 3342 m – 01.07.2011
Schi – alpinism – practicanta din 2000
-ture in Parang,Cindrel,Piatra Mare,Piatra Craiului, Bucegi, Fagaras , Ciucas
– locul II Cupa Furnica – Vertical Race Sinaia individual 22.12.2007
– locul II Campionat Balcanic – Sinaia Winter Race 16.02 schi tura
– locul I Cupa Postavaru Night – vertical race 08.03 schi tura

Kozma Akos
 4. Kozma Akos
– ghid montan AMGR din 2010
– participari la concursuri de escalada si shi de tura
– locul I – Alpiniada Memorialul Misi Szalma din Cheile Turzii
– locul X – schi de tură Cupa Muntele Mare
– locul XI – schi de tură Memorial Buzasi Zoltan
Activităţi in alpinism si escaladă
Cheile Turzii: Chipches 5A 7+, Ascuti 5A 7+, Peretele Porumbeilor 5B 8, Quo Vadis 6A 7- Vigh Tibi 6A 8+, Jenci Bacsi 6A 7+,
Vadul Crisului: Traseul Obermayer 5B parcurs de două ori iarna.
Cheile Aiudului: Fisura Centrală 4B 8+, Tavanul Tiselor 4B,
Postavaru: Lupul cel Rău 5B 7-, Mielul cel Blând 5B, Muchia Caprioarei 5A, Muchia Iepurasului 5A
 
Pentru asta traim!
Echipa Spirit – Aratat 2013

Explorarea Argentinei – Prin Mendoza, savurand bunatatile culinare, incercand bogatiile viticole si luand pulsul vietii argentiniene

Publicat pe Actualizat pe

Explorarea Argentinei – Prin Mendoza savurand bunataturile culinare, incercand bogatiile viticole precum si luand pulsul vietii argentiniene

    Data: 28-30.01.2012
    Locatia: Mendoza – Argentina
    Scopul: refacere totala! mancat, baut, dormit apoi luand pulsul vietii argentiniene
    Dupa ce am petrecut 17 zile pe munte, iata ca am ajuns din nou la civilizatie, adica in orasul Mendoza. Aici am avut parte de o primire calduroasa, adica afara erau + 35 de grade. Acum 3 zile eram pe varful Aconcagua si aveam temperaturi de – 30 de grade.
    In prima faza tot ce vroiam era sa mancam si sa bem la cererea organismul. Am iesit la o scurta plimbare pe strazile aglomerate ale zonei centrale. Aici in Argentina magazinele sunt inchise pe timpul dupa-amiezii adica de la ora 11 pana la ora 17:00 din cauza caldurii si a pauzei de masa. Forfota si viata incepe cu adevarat de pe la ora 19:00 cand parca de nicaieri, ca si furnicile, apar o multime de persoane care invadeaza strazile.
Intre munca si distractie!
     Prima oprire a fost la o terasa unde am mancat fiecare dupa pofta. Cartofi pai cu doua pulpe de pui si o bere buna au fost prima mea optiune. Nu de alta dar sa se acomodeze stomacul din nou cu mancarea adevarata :).
Radem si zambim dar ne este o foame...
     Am cumparat mai multe fructe cu care ne-am rasfatat: fructe de cactus, mandarine, struguri, pepene rosu… Toate au fost delicioase. Locul preferat de noi a fost terasa hotelului care era un loc linistit unde la umbra unui lamai sau la racoarea serii puteam sa stam la povesti si sa degustam vinurile Argentiniene. Zona Mendoza este una foarte renumita din punct de vedere al vinurilor recunoscute international. Nu am putut sa ne lasam mai prejos si am incercat mai multe sticle… alese dupa ochi, soi sau pret. Concluzia mea a fost ca tot vinurile noastre sunt mai bune! Asta cat ma stiu eu… adica spre deloc :)). Oricum vinurile argentiniene sunt foarte aromate, cel putin cele albe, parca prea dulcege si savuroase.
     Am avut surpriza placuta sa stam pentru o noapte cu alti trei clujeni care urmau sa urce pe Aconcagua. Am impartasit impresii si idei de abordare. Am aflat nu de mult ca au reusit toti trei varful si tinem sa-i felicitam ;). Socializarea a fost una benefica judecand dupa ora la care am mers la somn adica pe la ora 1:00.
     Urmatoarele zile le-am petrecut colindand majoritatea strazilor si magazinelor de suveniruri.
Articole traditioanale argentiniene
Cani speciale pentru MATE, un ceai traditional
Lingurile pentru MATE, adevarate bijuterii
Uleiuri de masline, dulceturi si alte specialitati din fructe
Pulovere si poncho-uri din lana
Preturile erau destul de mari asa ca in multe cazuri ne-am multumit cu privitul.
Intr-una din zile am plecat  intr-o mica excursie vizitand doua ferme viticole si una de masline. La cele viticole marea „provocarea” era proba degustarii de vinuri care s-a dovedit una de probare a unor pahare usor umezite cu vin! :)) Legat de procedeul de facere a viului… noi romanii nu prea am avut ce noutati sa asimilam!
     Am vizitat un parc mare cu vegetatie luxurianta dar cel mai placuta era viata de noapte de pe strazile centrale si de pe aleile Parcul Independencia.
Un parc superb unde ne-am pus jos pentru somnul de amiaza 🙂
Aici lumea venea si isi prezentau exponatele facute manual: picturi, produse de pielarie, lantisoare, dar si bratari si cercei din lemn, argint, pietre semipretioase dintre care se distingeau obiectele care utilizau piatra nationala a Argentina numita: rodocrosita.
Artifacte unicat
     Ca sa ne refacem cum se cuvine, intr-una din seri am mers la un restaurant renumit pentru mancarea lui si mai ales pentru faptul ca era „all you can eat”, adica „manaci cat poti, plateste o suma fixa!”. Va dati seama ca am iesit ca betivii sprijndu-ne unii de altii si tinundu-ne de burta :)). Am incercat friptura de vita, vinul rosu, salate, ficatei, garnituri si tot felul de paste, si feluri de orez. Prajiturile si fructele au pus capac burtilor noastre dornice de bunataturi, dar neincapatoare pentru cate am fi vrut macar sa incercam!
Poftiti la gratar! Astia cred ca sunt romani! 😀
    
Si eu din care sa incerc?
Argentina este o tara in curs de dezvoltare si acest lucru se simte. Rata natalitatii premature, adica incepand de la varsta de 14 ani este ceva care observi peste tot pe strada. Contrastul intre cei bogati si cei saraci este la fel de mare ca si la noi… doar ca noi romanii stam bine, in sensul ca suntem cam cu 10 ani inaintea lor. Daciile noastre 1300  (adica Renault) sunt peste tot dar si Dacia Sandero StepWay.
Dacia e de baza!
Orasul este impanzit de McDonald’s, cumparaturile le faci si acolo la Carrefour.
    Au fost trei zile de relaxare in care ne-am refacut si rasfatat gastronomic.
   
Multe multe bomboane portocali aveti?
Ori suntem alpinisti, ori ba? 😀
Trupa a fost excelenta si atmosfera foarte placuta.
    Drumul spre casa de 48 de ore cu schimbat 4 avioane si tot atatea aeropoarte au culminat cu 5 ore in Madrid un aeroport nou, dar cu niste banci oribile (nu poti dormi pe ele) si totodata un aeroport foarte alambicat si extins ca suprafata. Ai nevoie de cel putin 2 ore intre avioane sa ai timp sa schimbi terminalul!
    Acasa desi erau – 20 de grade am fost intampinati de mult dorita caldura a caselor noastre si familiilor care ne asteptau cu sufletul la gura.
    O experienta si o reusita deosebita care va dainui ceva vreme in lista de: „Am facut-o si pe asta!”

Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Publicat pe Actualizat pe

 Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Cu adevarat in expeditie!

Nopti si zile in cort, la multe minus grade; mancat putin spre deloc; topit zapada pentru facut ceai si supa; rabdare si multe rugaciuni ca vremea sa fie favorabila si o aclimatizare cat mai buna.

Este greu!!! Pentru fiecare metru urcat parca trebuie sa „rupi” ceva din tine ca si o jertfa, dar si multumirea si satisfactia reusitei e mare.

     Data: 09-31.01.2012
     Locatia: Argentina, oras Mendoza, M-tii Anzi – Valea Horcones
     Scopul: escaladarea varfului Aconcagua 6962m, cel mai inalt varf din ambele continente Americane si cel mai inalt varf din Emisfera Sudica
     Trupa: Christine Thellmann, Gabriela Calburean, Oana Serban, Csabi Lorintz, Caba Dan
     Foto: Caba Dan si Oana Serban
    A povesti experienta unei expeditii este ceva aproape imposibil si cu siguranta nu poate fi rezumata intr-un articol. Trairile si sentimentele noastre privind ascensiunea pe Aconcagua, cu ceea ce a insemnat ea, se schimba cu trecerea fiecarei zile. Raman in minte doar lucrurile frumoase, rememorezi doar senzatiile si trairile placute, zambesti in sinea ta cand iti aduci aminte cate un banc sau o gluma, ramane doar satisfactia reusitei si a experientei unice pe care ai trait-o. Ultima zi pe munte a fost una foarte lunga si dificila cu un traseu care a durat 9 ore de-a lungul a 26 de km prin bolovanisul Vaii Horcones, ceea ce a insemnat coborarea din tabara de baza Plaza de Mulas 4300m pana la iesirea din parcul Aconcagua in punctul Puente del Inca 3000m. In acest interval am avut timp sa meditez la ce as vrea sa fac pe viitor, sau la ce si cum ar trebui sa arate acest post. Astfel, am ajuns la doua variante! Fie va povestesc faptele in ordine cronologica, fie sa impart continutul in doua mari zone:
– una cu ce a fost greu, urat, inuman, la limita igienei, in care variatiile de temperatura de pana la 30 de grade in interval de cateva minute te solicita si te macina, cu orele petrecute in cort intr-o stare de moleseala asteptand… doar sa treaca timpul… cu amanunte de genu cum trebuie sa iti faci treaba mare intr-o punga de plastic pe care sa o cari cu tine de la 4300m altitudine in taberele superioare si apoi sa o aduci si jos… (in rucsac langa echipamentul tau „pretios” de sute de euro); si alte picanterii
– si zona in care dupa ce ai ajuns acasa  povestesti ce peisaje deosebite ai vazut, ce echipa si ce oameni minunati ai cunoscut acolo, ce victorie mare inseamna ascensiunea acestui varf.
     Deci sa o luam cronologic!
     Cred ca ar trebui sa incep prin a multumi partenerilor nostrii/a mei in aceasta aventura: S.N.G.N. Romgaz S.A., Transavia SA si Scarpa.ro. In luna mai deja era sigur ca plecam, asa ca am inceput pregatirile. Cautarea unei agentii de turism, rezervarea biletelor de avion, achizitioanarea echipamentului tehnic care nu-l aveam, gen bocanci dublii, corturi, etc.
    Echipa trebuia sa fie formata din 6 persoane, dar din pacate Cristina Scortaru a avut ghinion si si-a rupt incheietura unei maini. Neputandu-se recupera la timp, a „delegat” toata suflarea Bacaului si Moldovei, Oanei Serban, care si-a „reprezentat” cu mandrie si cinste meleagurile. Csabi a fost cel de-al doilea barbat a expeditiei. Un om ocupat spre extraordinar de ocupat… care are un simt al umorului deosebit, un  devotat spirit de echipa si un bun simt de mare calitate. El si-a pastrat povestile si bancurile pentru zilele petrecute impreuna, si bine a facut, caci fara o companie placuta cred ca o iei razna in zilele de asteptare in cort.
    Am plecat din tara pe data de 9 ianuarie 2012 pe ruta Bucuresti -> Madrid -> Buenos Aires -> Mendoza. Mai pe scurt, drumul a durat undeva la 35 de ore cu escale si schimbat de aeropoarte si terminale. Prima peripetie am avut-o in aeroportul de la Madrid. Avand timp de asteptare vreo 5 ore intre avioane am spus sa socializam si sa sarbatorim inceputul expeditie cu un vin de fructe – Sangria.
Sarbatorind plecarea si reintregirea echipei
Dupa doua sticle atmosfera era perfecta si orele zburau, insa voia buna a disparut odata ce am aflat ca nu asteptam in terminalul bun si pentru a ajunge la poarta de decolare trebuia doar sa facem operatiunea: sa urcam un etaj, sa coboram la subsol, sa luam metroul, sa iesim din aeroport, sa luam autobuzul verde, sa mergem pana la ultimul terminal, sa face check-in-ul, si apoi… sa cautam poarta noastra. Noroc ca mai aveam vreo ora si in ritm de maraton ne-am descurcat sa ajungem la timp.
     Zborul transatlantic a durat 13 ore, dar sincer, fiind pe timp de noapte, nu mi s-a parut foarte obositor si lung, mai ales ca am stat langa usa de pe aripa si am putut sa ne intindem picioarele :).
     Dupa ce am rezolvat birocatia necesara pentru recuperarea bagajului Oanei, am schimbat aeroportul in Buenos Aires cu transfer cu autocar vreo ora, verificari, check-in-uri si emotii ca bagajele sa se incadreze ca si greutate si inca un zbor de 2 ore  am ajuns in sfarsit in Mendoza, orasul destinatie. Aici erau +35 de grade si 5 ore diferenta de fus orar fata de Romania. Asa ca pe la ora 23 acolo, ora 04:00 in Romania, eram cazati si degustam berea argentineana stand pe o terasa mica in pantaloni scurti si sandale :).
     In data de 11.01.2012 am mers sa platim taxa de acces in Parcul Aconcagua si permisul de varf in valoare de ~750 $. Apoi am mers in Carrefour unde am facut aprovizionarea cu mancare. Alimentatia a fost bazata pe paste, orez, multe supe, lapte praf, fulgi de cereale, carne uscata, fructe uscate, ceva dulciuri, eu si Csabi ne-am mai rasfatat cu o sticla mica de ulei de masline si kechup :P. La final geanta/sacul cu alimente pentru mine si Csabi a costat cam 230 de dolari si cantarea cu lichide cu tot vreo 40 de kg :)) si deabea l-am urcat in taxi!
     La ora 12:30 am plecat spre Penitentes, o mica localitate care este aproape de intrarea in parc. Distanta ~ 200 km, timp de deplasare vreo 3:30. Aici ne-am cazat intr-o cabanuta simpatica care apartine agentiei cu care am lucrat si anume Lanko. Seara am socializat cu doi tipi de treaba din Australia si America, care urmau sa incerce varful pe Ghetarul Polonez.
In Penitentes, ultima noapte in civilizatie
    
La povesti cu alti temerari
     Tot aici am gasit si o asociatie care imi este mare fan ;)) 😛
Din partea fanilor mei argentinieni :))
     Dimineata zilei de 12.01.2012 a fost una destul de relaxanta in care am impartit echipamentul in saci si sacose pentru a putea fi cantarite in vederea transportului cu catarii pana in tabara de baza, Plaza de Mulas 4300m. Fiecare dintre noi a avut echipament (cort, coltari, haine si alimente) in jurul greutatii de 35-40 de kg. Noi ne-am pregatit rucsacii cu cele necesare pentru doua zile jumate, adica perioada necesara pana sa ajungem in tabara de baza. Cum urma sa dormim in tabara intermediara de la 3300 m, Confluencia, aveam nevoie de mancare, saci de cormit, haine groase pentru serile cu temperaturi sub zero grade, dar si hainele de vara. Ziua cand vremea era buna si nu batea vantul temeraturile erau de ~20 de grade. Ochelarii de soare, crema cu factor de protectie 50 UV, sapca si Bufful devenind accesorii obligatorii. Soarele este atat de puternic incat daca stai expus si doar pentru 15 minute poti suferii arsuri grave. Aici in Aconcagua este un paradox: in acelasi moment al zilei poti sa faci insolatie, dar poti sa faci si hipotermie din cauza temperaturilor scazute.
     Am intrat in parc in zona numita Puente del Inca, 3000 m altitudine.
Pod natural format prin depuneri de sulf si calcar
Aici ne-am inregistrat la adminstratia parcului si am primit pungi de gunoi personalizate, fiecare cu punga lui pe care era notat numarul de pe permisul de acces.
Intrarea in Parc
Laguna de Horcones
Inceputul traseului si ultimele zone de vegetatie
Echipa medieseana
Varful e acolo... departe!
Cei doi magnifici
Catarii care pot duce pana la 60 de kg fiecare
Drumul pana la Confluencia a durat 3:30 ore si a avut o lungime de ~ 6 km cu diferenta de nivel de 400m.
     Ajunsi in tabara ne-am cazat intr-un cort mare cu paturi supraetajate unde am fost cam 20 de persoane, fiecare cu sforaitul lui. 🙂
Prima zi, prima tabara
    
Un mare alpinist
O echipa adevarata
Confluencia 3400m
Un apus argentinean
Ziua de 13.01.2012a fost prima zi dedicata aclimatizarii asa ca pe la ora 10:00 am plecat cu rucsacei mici spre Plaza Francia. Am ajuns pana undeva la 3900 m de unde se vedea foarte spectaculos fata sudica a muntelui. Dupa foto-shooting si o perioada de povesti am coborat. Sus unde batea vantul erau undeva la 0 grade, iar mai jos spre tabara erau peste +25 de grade, deci o caldura destul de suparatoare! Din acest motiv am hotarat sa plecam in urmatoarea zi sper tabara de baza la ora 5:00, pentru a evita mersul in soare si caldura cat de mult posibil.
Marmota descurcareata - Oana
    
Ghetarul acoperita de morene
Aconcagua si fata sa sudica
Zorii zilei de 14.01.2012 ne-au prins in mers urcand spre Plaza de Mulas. Valea Horcones este una foarte arida si moarta, dar este foarte frumoasa datorita culoriilor rocilor. Anzii fiind munti de incretire, versantii fiind niste muzee geologice vii. Se pot studia faliile si tipurile de roci care se suprapun intr-un mod placut, fiecare roca fiind delimitata destul de bine prin textura si culoare.
    Drumul este unul foarte anevoios din cauza bolovanilor si a potecii instabile, plus ca distanta de peste 20 de km poate face acest drum unul destul de plictisitor. Mai in gluma, mai in serios am denumit aceasta zona „Desertul Gobi”.
    
Valea Horcones - spre tabara de baza
Dupa exact 8 ore eram in tabara de baza care parca s-a jucat de „Va-ti ascunselea” cu noi, ascunzandu-se dupa mai multe praguri bolovanoase. A fost o zi destul de solicitanta si grea. Am inceput sa ne montam corturile pe soare si am terminat pe ninsoare! A nins aproape toata noapte iar dimineata era aproape 30 de cm de zapada.
Multumim Romgaz
     Ziua de 15  ianuarie a fost ziua de „odihna”, asta insemnand ca activiatea de baza a fost sa bem lichide si sa mancam. Recomandarea mediciilor este sa bei 6 litrii pe zi. Dar cine bea atat? Nici camilele nu cred ca pot sa bea atat! Va dati seama ca dupa 4 litrii cedezi, urmand partea neplacuta, adica eliminarea lichidului, care la un momnet dat devine enervant de repetitiva.
     Toata ziua fierbeam apa si facem ceai si supa, mesele principale fiind formate predominant din diferitet feluri de paste si orez.
Am reusit si sa ma racesc umpic, iar doua zile am fost cam slabit, lucru frustrant si deloc placut.
    Ideea de a sta este ceva placut la o altitudine normala. Aici, insa, la 4300 m altitudinea isi spune cuvantul. Esti slabit, corpul incearca din toate puterile sa se adapteze. Organele sunt „stresate”, asta insemnand ca stomacul accepta mancare mai greu, e mai pretentios, digera mai greu; ficatul „face scandal” la fiecare miros mai puternic, mai ales la mirosul mancarii pline de E-uri.
    Orice activitate este greoaie! Sa te apuci sa faci un ceai este o actiune care necesita curaj si vointa. Cand termini gafai in primele zile de aclimatizare de parca ai fi alergat 20 de km. Te pui in cort sa citesti… si parca ceva nu e placut! Nu ai stare… iti vine sa dormi… cred si din faptul ca sti ca trebuie sa iti economisesti energia.
    Lucrul deosebit era aici o mica galerie de arta a unui pictor excentric care expunea conform diplomei de la Cartea Recordurilor la cea mai mare altitudine din lume 4300m. Tot aici era singurul loc in care eram conectati cu lumea, adica telefon si net prin satelit.
Cea mai inalta galerie de arta din lume - 4300m
     
Legatura cu civilizatia!
Am facut controlul medical unde iti sunt verificate tensiunea, pulsul si nivelul de oxigen in sange. Toti eram in parametri, insa simteam ca ceva nu este in regula cu mine.
     Dimineata zilei de 16.01.2012a fost pentru mine cea mai proasta! Eram slabit si dupa cum imi simteam corpul nici nu aratam prea bine. Aceasta zi era dedicata in program urcarii in tabara 1 (Canada 4900m) pentru aclimatizare si pentru a duce al doilea cort si o parte din echipament. Trupa urca iar eu raman la somn. 
Partenerul de suflet, Transavia
Oana este motorul grupului. Ea era cea mai in forma, se aclimatizase foarte bine si era foarte optimista si vesela. Dupa ce au montat corturile au coborat. Din nefericire cortul nou nout al Christinei este luat de vant, cu tot cu echipamentul din el si este facut „sita” gaurindu-se in mai multe locuri. Noroc ca Oana l-a prins ca ramaneam fara el.
     Ziua de 17.01.2012a fost ziua in care cu toti am mutat tabara in Canada 4900 m. Traseul a durat aproximativ 4 ore. Am montat corturile si am inceput sa topim zapada pentru a ne hidrata. Aici in Canada apa este o problema foarte mare. Singurele surse de apa sunt zapada, asta in cazul in care exista, numai trebuie avut grija de unde este luata pentru ca exista sansa sa fie contaminata din cauza igienei precare din zona,  fie un mic paraias care curgea intre orele 11:00 – 15:00 apoi ingheta.
O poza care de iti da aripi
   
Tabara 1 - Canada - 4900 m
Suntem... in Anzi!
In Canada am stat 2 nopti. Orele intr-o expeditie trec foarte greu mai ales daca ai probleme de aclimatizare, de alimentatie si hidratare. Un mare noroc l-am avut cu Csabi care a mai animat atmosfera.
    Cred ca eu aproape 6 zile nu am mancat mai nimic. Stomacul meu protesta indiferent de ce-i ofeream, asa ca am decis sa nu-i mai ofer nimic :)). Imi pare rau ca nu am notat ce am mancat in zilele de ascensiune. In afara de cativa bisicuiti, o ciocolata, cateva fructe uscate, cateva cubulete de slanina si carne uscata nu pot sa va spun. Sunt sigur ca „dopingul” de dimineata in care luam vitamina C, spirulina si VitaMax a avut efectul dorit. Pe masura ce urcam si treceau zilele ma simteam tot mai bine si in forma.
     Fetele in schimb s-au comportat deosebit de bine si tin sa le felicit. S-au mobilizat si comportat exemplar. Ele s-au simtit bine si in afara de cateva dureri de cap usoare dimineata nu au acuzat probleme. Cu mancarea nu au avut probleme, parca in ciuda mea mancau tot ce apucau. Cand le vedem cum mananca cate o farfurie mare de paste si mai si turnau cate o conserfa de peste peste… eu faceam 180 de grade si fugeam sa nu stimt mirosul tonului :).
    Christine si Oana au fost singurele care au fost in recunoastere in tabara 2, Nido de Condores 5300 m.
Indeletnicirea de baza
   
O sa beau 6 litrii de lichide! 🙂
Barbate... suntem in expeditie! Unde e plaja, soarele si mancarea?
Apoi in data de 19.01.2012 am urcat cu totii in „Cuibul condorilor”. O tabara asezata pe un platou intins cu multe locuri de cort. Problema era mersul la toaleta, singurele paravane fiind niste bolovani care iti acopereau „gleznele”. :)) Aaaa unul dintre lite-motivele expeditiei a fost aceasta problema a mersului la toaleta! Este un subiect delicat… dar trebuei „rezolvat”. Ideea este ca din tabara de baza 4300m esti obligat de regulile parcului Aconcagua sa faci treaba mare intr-o punga! Da! Intr-o punga nici macar speciala, ci una normala si subtire, asemanatoare sacilor menajeri. Punga o cari cu tine pe tot parcursul ascensiunii spre varf dar si inapoi, returnand continutul strans administratiei parcului. Nerespectarea acestei regului este sanctionata cu 1500 $ (dolari).  Dificila misiune nu? 😀
    Ziua de 20.01.2012a fost zi de odihna. Doar marmota descurcareata, alias Oana a decis sa urca in tabara 3, Berlin 5900m. Noi am ramas in jurul cortului.
Phantom 6000, un bocanc care vi-l recomand din toata inima! Multumesc Scarpa.ro
Asa as bea un ceai!!! 😛 Sau defapt nici sa nu-l mai vad!
Dimineata era trezirea de urgenta, asta insemnand ca la venirea soarelui ieseam din cort cu totul, adica sac de dormit, saltea, si toate obiectele, deoarece la caldura soarelui, condensul care era in interiorul cortului de forma unui strat gros de gheata incepea sa se topeasca in cort incepand sa ploua. Nici o problema! Ne faceam invioararea, ne beam cafeaua de dimineata si termosul de ceia, adica in total aproape 1,5 litrii de lichide. Acest ritual era absolut necear, pentru ca dimineata eram si ne simteam atat de deshidratati, incat gatul si caile respiratorii nu puteau functiona in parametrii normali.  Ma simteam ca un fruct pus special la uscat :).
Varful e acolo si ne asteapta
   
Ghetari si creste
Spre Berlin 5900m
Pe la ora 11:30 in data de 21.01.2012am urcat in tabara 3, la 5900. Aici in Berlin datorita vremii rele anuntate pentru urmatoarele zile lumea coborase si am gasit liber unul dintre refugii. Aceste adaposturi sint niste casute din lemn, dar care au o stare foarte precara de igiena. Noroc ca temperaturile scazute, care nu cred ca urcau ziua la mai mult de -10 grade, tineau totul foarte bine inghetat si „la pastrare”.   Norocul nostru a fost ca am avut la noi o folie mare de rafie folosita pentru protejarea  cortului care am intins-o pe jos si astfel cu saltelutele si izoprenele asezate culcusul a fost gata.
Refugiul din Berlin, casa noastra pentru 2 nopti
   
Spre varf
Am urcat ceva...
Dupa ce am topit zapada pentru ceai si supe, procedura care a durat aproape doua ore din cauza frigului care eu il prognozez de -15 chair – 20 de grade in refugiu ne-am bagat in saci incercand sa facem planul de bataiei. Eram la aproape 6000 de metrii si trebuei sa ne hotaram daca 22 ianuarie o sa fie ziua de varf sau sa mai asteptam. Stiam ca pentru 22 ianuarie se anuta vant puternic de pana la 75 de km la ora dar totodata stiam ca data de 23 este o zi imposibil de urcat, fiind anutat viscol puternic, vantul avand viteze de pana la 90 de km. Deci concluzia mea a fost: „Ori maine ori niciodata!”. Aveam 4 zile „de rezerva” programate pentru varf. Daca nu urcam in 22 ianuarie trebuia sa coboram in Nido, si sa incercam in 24 si 25 ianuarie. Lucru nu imposibil, dar care insemna 4 zile in plus petrecute la peste ~6000m, iar cum mancare si hidratatea devin tot mai dificile pe zi ce trece, era probabil ca energia nostra sa scada prea mult.
     22 ianurie 2012. Ceasul suna la ora 4:45! Scot nasul cu greu din sacul de dormit. Impreuna cu Oana incepem sa topim zapada sa bem portia de lichide de dimineata si sa umplem termosurile. Cerul este senin dar vantul bate tare in rafale. Incepem sa ne echipam! Cred ca temperatura simtita afara cu vantul care batea a fost undeva la -35 de grade, poate si mai bine. Fiecare ia pe el hainele cele mai calduroase: sosetele pastrate pentru varf, pantalonii de puf, bluze de corp, pufoaica… Fiecare isi activeaza incalzitoarele. Acele pliculete cu oxizi de fier care la contactul cu oxigenul genereaza pentru 5-6 ore o temperatura intre 36 si 42 de grade. Incalzitoarele le bagam in bocanci si in manusile de puf.
    Dupa mai multe ajustari a echipamentului la ora 7:00 plecam spre varf. Intr-un fel am asteptat sa vedem evolutia vremii si ca ora la care incepe soarele sa bata sa fie cat mai apropiata. Urcam incet incercand sa ne gasim fiecare ritmul. Oana din pacate, din cauza frigului patrunzator, a preferat sa nu riste degeraturi la picioare si s-a intors in refugiu. Dupa ceva timp si Gabi a pus in balanta siguranta si perspectiva unei noi incercari si s-a intors.
     Am ramas trei: Christine, Csabi si eu. Christine era in forma desi se trezise dureri de cap. Degetele de la picioare erau singurul punct sensibil. Pe la ora 11:00 vantul si frigul au atins apogeul. Zapada era viscolita si ne-am oprit langa scheletul unui refugiu sa bem o cana de ceai cald din termos. Singurul lucru care il vedeam din traseu era o muchie mica peste care trecea poteca. Am hotarat sa mergem sa vedem ce urmeaza. Ajunsi sus am vazut Traversia si Canaleta. Cele doua mari portiuni de traseu care ne desparteau de varf. Vazandu-ne acolo sus si „atat de aproape” de a reusi Csabi a spus: „De aici nu ne mai intoarcem!”. Si asa a fost! Christine era prima si impunea ritmul, un ritm care la un moment dat era prea rapid pentru altitudinea, vremea si situatia noastra. Vroia sa ajungem cat mai repede! Din pacate acolo sus totul se petrece cu incetinitorul. Daca in mod normal in Romania am fi ajuns pe varf in maxim 1:30 – 2 ore, acolo sus noi am facut 5 ore! Da! Timpii,  fara discutie poti fi inmultiti cu 3 si asta in cazul in care totul merge bine.
     Travesia, desi suna a fi un traveseu pe curba de nivel este un traseu cu o panta chiar accentuata. La ora 14:30 eram la inceputul Canaletei unde Christine isi lasa rucsacul si luam doar strictul necesar la mine. Orice greutate in plus e o povara! In fata noastra sunt cateva grupuri mici insotiti de ghizi, lucru care intr-un fel ne da o siguranta. Insa aceasta liniste ne este spulberata cand te intalnesti cu persoane care renunta si se intorc. Fie din cauza vantului si a frigului, fie din cauza raului de altitudine.
     Sincer, ultima parte parca nu se mai termina. Varful era acolo… acolo sub ochii nostrii la o aruncatura de bat. Fiecare pas si metru castigat era o lupta crancena. 
   La ora 16:30, dupa 9:30 ore de urcus, am pus piciorul pe cel mai inalt punct al continentului Americam. Varful Aconcagua 6962 de metri altitudine. Dupa 12 zile de ascensiune iata-ne victoriosi. Cand ajungi acolo sus uiti cat de greu a fost, uiti ca esti la -20 de grade, uiti de fiecare durere. Am facut pozele de rigoare cu partenerii nostri si ne-am felicitat reciproc. A fost o batalie care am castigat-o impreuna! Fiecare din noi a pus umarul la victorie. Fiecare a stimulat grupul si l-a sprijinit in momentele grele.
    
Varful Aconcagua 6962m! Multumim Romgaz!
Christine Thellmann - o invingatoare
Am reusit!
Pe acoperisul Americiilor
Csabi draga suntem pe Aconcagua!
Cei 3 muschetari: Csabi, Christine si Dan
Dupa aproximativ 20 de minute am inceput coborarea care desi in mod normal dureaza ~ 3 ore noi am facut peste 5 ore. Csabi s-a simtit slabit si isi coordona greu picioarele.  Am stat cu el si l-am incurajat. A dat dovada de o putere extraordinara intelegand ca trebuie sa continuam sa ne miscam chiar daca ritmul era foarte scazut. Odata cu caderea intunericului am intrat si noi in refugiul Berlin. Eram doar noi trei, Oana si Gabi coborasera in Nido. Am tinut legatura prin statiile radio care le aveam si asa stiam ca toti suntem la adapost si teferi.
     In 23.01.2012 am coborat pana in tabara de baza, nu inainte de a strange cortul si lucrurile din tabara 2, Nido de Condores. Aici Oana a ramas pe pozitie sperand sa plece spre varf in dimineata zilei de 24 ianuarie. Fiecare am incurajat-o cum am putut mai bine, Christine lasandu-i bocancii ei dubli, eu sosetele de lana de la Meindel, mult superioare ca si calitate si comfort termic, decat mult laudatele Lorpen TETA, lucru confirmat si de mine si de Oana.
     Cu greu ne-am despatit de Oana, cu inima stransa si degetele incrucisate. Ea a fost marmota descurcareata, ea a fost omul cel mai puternic din echipa, care s-a simtit cel mai bine si din cauza bocancilor simpli a ratat varful. Mai avea o sansa, asta daca vremea i-ar fi permis. Coborarea pana in Plaza de Mulas am facut-o in 2:30 ore, la ora 16:30 fiind jos.
     Am fugit la singura posibilitate de a comunica  cu cei de acasa, aceasta fiind un telefon prin satelit si am anuntat ca suntem cu totii bine si am reusit.
Plaza de Mulas la intorcere
   
La revedere varfule
  24.01.2012–     Vremea din pacate s-a racit si mai mult, viscolul punand stapanire pe munte. Zapada si vanturile puternice au continuat pe tot parcursul noptii si a diminetii, incat au facut ascensiunea varfului imposibila. Oana la ora 10:30 era in tabara de baza. Daca mama natura era buna, ea ar fi urcat fara probleme. Nu a fost sa fie!
Mustata mea de Aconcagua :))
   
Ce ochelari am...
Am pregatit bagajele si am plecat spre iesirea din parc. Traseul insemna strabaterea intregii vai Horcones adica cei 26 de km arizi pe traseul bolovanos. Fetele au coborat in vreo 6:30 ore, eu am stat mai incet cu Csabi si am facut vreo 9 ore. Un traseu lung si obositor.
Valea cea fara de sfarsit
Valea Horcones
Ma concentrez 2 minute si mergem!
Tot inainte!
Imediat ajungem! Mai avem doar... 4 ore 😀
Am fost dusi cu masina la Penitentes unde la ora 22:30 am baut o bere rece si am macat un snitel de vita cu multa salata! Civilizatia asta…
     Asta a fost Aconcagua 2012! Ar fi atatea de povestit si de transmis…
     A fost… chiar o expeditie! In care am indurat temperaturi extreme, am ajuns la o altitudine si am facut un varf la care acum cativa ani nici nu visam. Am trait cu putina mancare, am stat 2 saptamani in aceleasi haine si am facut un singur dus (de la tabara 2 in sus servetelele umede erau inghetate bocna si erau inutilizabile). Am stat 14 zile in cort cu aceeasi persoana (oricand as pleca cu Csabi ca si partener), am suportat diferente de temeratura de 30 de grade in doar cateva minute si de pana la 65 de grade in 48 de ore (in Mendoza fiind +35 de grade iar in ziua varfului fiind cel putin -30). Am stat in conditii precare de salubritate si igiena, am baut apa din zapada topita, ne-a fost rau si ne-a durut capul din cauza altitudinii… si multe alte greutati care la un monent dat te fac sa visezi la plaje cu nisip fin, caldura si apa albastra in care sa faci baiei. Sa fi la all-inclusiv unde sa mananci cand vrei, ce vrei si cat vrei! (pe urcarea spre tabara 2 de la 5300 eu sincer am visat cu ochii deschis mancare! Asa o senzatie nu am mai trait. Efectiv inghiteam in sec dupa fiecare fel de mancare, dar ciudat era ca parca le-as fi gustat si simteam savoarea lor. Foarte placut. Nu mai vroiam sa „ma trezesc” din „incercat” mancarea pe care mi-o inchipuiam).
    Pe langa greutati insa vine si partea frumoasa! Satisfactia reusitei, savoarea si multumirea ca ai izbandit. Ca ai acceptat provocarea si ai dus-o la bun sfarsit. Ca ai facut ceva deosebit, ca ce a fost greu nu te-a omorat, ci te-a facut mai puternic. Dupa fiecare experienta de acest gen nu ai cum sa nu te schimbi in bine. Sa apreciezi viata asa cum e ea, sa te bucuri de lucrurile marunte care ne inconjoara, sa te bucuri de familie si cei dragi din jurul tau care iti sunt alaturi si te sprijina. Sa apreciezi confortul in care traiesti zi de zi: casa, caldura, electricitare, apa curenta si potabila (si calda), mancare… lucruri esentiale si marunte.
    Dupa o asemenea provocare iti iubesti coechipierii cu care ai trecut si te-ai ajutat reciproc in momentele dificile. Nu ai cum sa nu vezi cu alti ochi mai optimisti viata! In fiecare zi trebuie sa zambim, sa iubim! Sa credem si sa facem ceva pentru noi si cei din jur, sa fim creativi si sa aducem un aport acolo unde putem sa punem umarul.
     A fost greu! Asta e concluzia! Dar a meritat!
     O felicit pe Christine pentru aceasta expeditie si pentru ambitia ei in tot ceea ce face! O felicit pe Gabi care a acceptat aceasta provocare si chiar daca nu a ajuns pe varf trecerea barierei de 6000 de metrii este o performanta fantastica in conditiile in care trebuie sa te gandesti si la binele tau si la cel al copilului care te asteapta acasa. O felicit pe Oana care este o montaniarda desavarsita si de care cu siguranta o sa mai auziti.
     Il imbratisez cu drag pe Csabi si ii multumesc pentru ca a fost un coleg exemplar si un om de rara calitate [vad ca am o relatie mai deosebita cu ungurii astia :))… a se vedea si relatia mea cu fratele Akos, Feri].
     Cat despre mine… sunt tare mandru! Asa cum imi place mie sa fiu! Aveam o vorba: „Daca eu nu ma laud… atunci cine?” :)) Doamne ce modest sunt!
    Ce urmeaza… vom vedea! Sanatosi sa fim!
 
P.S. Multumesc tuturor celor care ati fost alaturi de noi acolo sus si ati lasat mesaje, si nu numai!
 
O sa urmeze un alt post cu aventura in Mendoza! 😉