Lună: Februarie 2012

Încercare de schi de tură în Parâng :)

Publicat pe Actualizat pe

Încercare de schi de tură în Parâng 🙂

     Data: 25-26.02.2012
     Zona: M-ții Parâng
     Scopul: schi de tură
     Trupa: Akos, Lușu, Claudiu, Dragos, Caba
     „Este păcat să ratăm un weekend superb de schi de tură… deci să mergem în Parâng”; așa suna anunțul postat de Akos pe un grup de discuții, în căutarea unor colegi pentru experiența de neuitat 😀 pe care am trăit-o acum 2 zile în Munții Parâng.
     Vremea dă semne că primăvara începe să se trezească. Temperaturile au început să crească și zăpada să se topească; așa că nu putem decât sa ne luam schiurile și să plecăm undeva sus. Alegem Parângul pentru că aveam alternativa „pârtiilor” din zonă dar și posibilitatea de a ieși la ceva tură în zona crestei. Eu plec din Mediaș singur, dar în Alba mă întâlnesc cu băieții veniți din Cluj. Ne „combinam” într-o mașină și plecam mai departe.
     La ora 9:30 eram la telescaunul ce urcă în zona alpină a Părângului. Înghețam bine pe măsură ce urcăm și ceața este tot mai deasă iar vântul mai puternic. Sus suntem întâmpinați de un sincer „Bine ati venit!” din partea omului de la telescaun, ceva firesc, dar cam „nepracticat” în România. Totodată afară era un viscol în toată puterea cuvântului. Ne cazăm și singura tură care o puteam face era pe „Vârful somnul” = un somn bun de amiază. Zis și făcut! Am dormit ca niște prunci vreo 1:30 ore. Băieții s-au trezit cu forțe proaspete și s-au echipat. Afară același viscol cu ceată. Pe mine nu mă atrăgea deloc ideea de a ieși de la căldura cabanei. Băieții fac o coborâre pe pârtie și apoi se întorc pe schiuri de tură cu dorința de a urca pe Parângul Mic. Plec și eu cu ei dar zăpada pe tot piciorul spre vârf era spulberată rămânând doar un strat de gheata printre multi bolovani. Negăsind nici o satisfacție mă întorc la cabană. Clujenii mei dârji ca brazii ajung pe vârf.
Parangul Mic
După-masa târziu mai facem o coborâre până la intrarea în pădure, dar zăpada era beton. Și când spun beton mă gândesc la ceva extraordinar de înghețat în care canturile schiurilor de tură nu prindeau aproape deloc, făcând coborârea una pretabilă patinajului.
    Consolați că de această dată „nu pupăm” noi powder moale și pufos, ne retragem la gura sobei la povesti, „susținuți” de niște vin rosu, care a făcut seara una foarte agreabilă.
     Duminică ne trezim pe la ora 7:45 și hotărâm să schimbăm locația. Schiem până jos…  mai corect spus, coboram pe schiuri până jos la mașină. Ajungem în parcare transpirați, după o coborâre care va concura la cea mai urâta a anului; asta din cauza zăpezii! Plecam spre Cabana Groapa Seaca. Ne punem pe schiuri și urcăm spre Pasul Groapa Seacă pe punct galben.
In Pasul Groapa Seaca
Dezapezire cu masina din '64
Semne bune anul are!
La un moment dat ieșim în drumul principal. Vremea din păcate nu a ținut cu noi, dar totuși urcăm pe un vârf undeva la 1910 m în zona Vârfului Scovarda-Capra.
Spre... alb
Cand zapada buna nu e.... nici placere nu e!
Trupa
Din cauza ceții dese hotărâm să coborâm și uite așa s-a încheiat și tura noastră.
    O tura în care din păcate condițiile meteo nu au fost de partea noastră, dar totuși ne-a mișcat și ne-am ozonat plămânii. 😉 Orice ora petrecută cu oameni frumoși este un câștig, orice ieșire în natură are farmecul ei, trebuie doar „să vedem și să simțim” (în suflet) soarele ascuns de ceață și viscol.
Melodia postului!
Soarele este acolo… sus!
Anunțuri

Schi de tură în Vlădeasa

Publicat pe Actualizat pe

Schi de tură în Vlădeasa

     Data: 10-12.02.2012
     Zona: M-ții Vlădeasa
     Scopul: schi de tură și revederea prietenilor dragi din Cluj
     Trupa: Christine, Cătălina, Akos, Dan, Lotzi, Caba
    Planul pentru acest weekend era să mergem în Retezat la cabana Gențiana cu cei de la CAR Cluj. Zăpada spre surprinderea și bucuria noastră a schiori a fost atât de mare în zonă, încânt cei perpedes ar fi înotat la propriu, așa ca tabăra s-a amânat.
     Vorbesc cu Akos și rapid găsim o alternativă draguță, adică un schi de tură în Vlădeasa. Zis și făcut! Împreuna cu Christine, plecam vineri pe la ora 17:30 din Mediaș. După aproximativ 3 ore trecem de Huedin și vorbesc cu Akos la telefon. Decidem ca o sa găsim traseul și pe noapte așa că nu o sa mai coboare după noi în Rogojel. Înaintam relaxați și după mai multe intersecții ghidați de indicatoarele de Cabana Vlădeasa ne dam seama ca drumul nu este cel bun. Zăpada mare ne dă de furcă și după ce punem lanțurile pe mașina de teren 4×4 reușim sa ne întoarcem. La ora 22:00 plecam de la mașina spre cabana. Afara deși sunt – 23 de grade este foarte frumos, mai ales că lumina lunii făcea peisajul sa fie unul feeric de basm. Casele și grădinile străluceau sub zăpada mare care le-a acoperit în ultimele zile.
      Am urcat susținut să nu ne prindă frigul și după aproximativ o ora ne întâlnim cu Akos care văzând că întârziem a coborât sa ne întâmpine. După încă 30 de minute  am intrat la căldura sobei de teracota în care mocnea ușor focul de lemne. De fiecare data îmi e dragă revederea cu prietenii dragi din Cluj. Povestim și doar pe la ora 1:00 ne punem la somn.
      Sâmbăta dimineața vremea este perfecta așa că sus pe schiuri. Ieșim la tura căutând cele mai bogate zone în zăpadă.
Pe schiuri spre creasta
Iubesc schiul de tura
Doar pe la ora 18:00 ne-am întors la cabană unde am savurat o ciorba de fasole cu ceapa :D.
      Duminica am mers și am făcut doua coborâri chiar sub vârful Vlădeasa unde vantul a depus aproape un metru de powder. Schiurile au „dansat” pe acolo la fel ca si inimile noastre, incantate de adrenalina cristianelor din zăpada virgină.
–––Vezi FILMUL IESIRII: Schi de tură în Vlădeasa –––
Linia unde zapada era cea mai buna
La plimbare prin galeria de arta a iernii
    Un lucru foarte plăcut a fost și coborârea pe schiuri pana lângă mașina. Rapid si comod! Asta da tura!
    Un weekend lângă prieteni, într-o zonă superbă de schi de tură, cu vreme și zăpadă bună. Mi-a fost dor de schiurile mele… de urcușurile în care tragi de tine și în care simți că vântul și frigul iți „taie” fața.
     Încă câteva ture și o sa fiu în forma pentru… planul lui Akos (v-am făcut curioși? E perfect! :P).
Si urcusul are farmecul lui 😉
 

Explorarea Argentinei – Prin Mendoza, savurand bunatatile culinare, incercand bogatiile viticole si luand pulsul vietii argentiniene

Publicat pe Actualizat pe

Explorarea Argentinei – Prin Mendoza savurand bunataturile culinare, incercand bogatiile viticole precum si luand pulsul vietii argentiniene

    Data: 28-30.01.2012
    Locatia: Mendoza – Argentina
    Scopul: refacere totala! mancat, baut, dormit apoi luand pulsul vietii argentiniene
    Dupa ce am petrecut 17 zile pe munte, iata ca am ajuns din nou la civilizatie, adica in orasul Mendoza. Aici am avut parte de o primire calduroasa, adica afara erau + 35 de grade. Acum 3 zile eram pe varful Aconcagua si aveam temperaturi de – 30 de grade.
    In prima faza tot ce vroiam era sa mancam si sa bem la cererea organismul. Am iesit la o scurta plimbare pe strazile aglomerate ale zonei centrale. Aici in Argentina magazinele sunt inchise pe timpul dupa-amiezii adica de la ora 11 pana la ora 17:00 din cauza caldurii si a pauzei de masa. Forfota si viata incepe cu adevarat de pe la ora 19:00 cand parca de nicaieri, ca si furnicile, apar o multime de persoane care invadeaza strazile.
Intre munca si distractie!
     Prima oprire a fost la o terasa unde am mancat fiecare dupa pofta. Cartofi pai cu doua pulpe de pui si o bere buna au fost prima mea optiune. Nu de alta dar sa se acomodeze stomacul din nou cu mancarea adevarata :).
Radem si zambim dar ne este o foame...
     Am cumparat mai multe fructe cu care ne-am rasfatat: fructe de cactus, mandarine, struguri, pepene rosu… Toate au fost delicioase. Locul preferat de noi a fost terasa hotelului care era un loc linistit unde la umbra unui lamai sau la racoarea serii puteam sa stam la povesti si sa degustam vinurile Argentiniene. Zona Mendoza este una foarte renumita din punct de vedere al vinurilor recunoscute international. Nu am putut sa ne lasam mai prejos si am incercat mai multe sticle… alese dupa ochi, soi sau pret. Concluzia mea a fost ca tot vinurile noastre sunt mai bune! Asta cat ma stiu eu… adica spre deloc :)). Oricum vinurile argentiniene sunt foarte aromate, cel putin cele albe, parca prea dulcege si savuroase.
     Am avut surpriza placuta sa stam pentru o noapte cu alti trei clujeni care urmau sa urce pe Aconcagua. Am impartasit impresii si idei de abordare. Am aflat nu de mult ca au reusit toti trei varful si tinem sa-i felicitam ;). Socializarea a fost una benefica judecand dupa ora la care am mers la somn adica pe la ora 1:00.
     Urmatoarele zile le-am petrecut colindand majoritatea strazilor si magazinelor de suveniruri.
Articole traditioanale argentiniene
Cani speciale pentru MATE, un ceai traditional
Lingurile pentru MATE, adevarate bijuterii
Uleiuri de masline, dulceturi si alte specialitati din fructe
Pulovere si poncho-uri din lana
Preturile erau destul de mari asa ca in multe cazuri ne-am multumit cu privitul.
Intr-una din zile am plecat  intr-o mica excursie vizitand doua ferme viticole si una de masline. La cele viticole marea „provocarea” era proba degustarii de vinuri care s-a dovedit una de probare a unor pahare usor umezite cu vin! :)) Legat de procedeul de facere a viului… noi romanii nu prea am avut ce noutati sa asimilam!
     Am vizitat un parc mare cu vegetatie luxurianta dar cel mai placuta era viata de noapte de pe strazile centrale si de pe aleile Parcul Independencia.
Un parc superb unde ne-am pus jos pentru somnul de amiaza 🙂
Aici lumea venea si isi prezentau exponatele facute manual: picturi, produse de pielarie, lantisoare, dar si bratari si cercei din lemn, argint, pietre semipretioase dintre care se distingeau obiectele care utilizau piatra nationala a Argentina numita: rodocrosita.
Artifacte unicat
     Ca sa ne refacem cum se cuvine, intr-una din seri am mers la un restaurant renumit pentru mancarea lui si mai ales pentru faptul ca era „all you can eat”, adica „manaci cat poti, plateste o suma fixa!”. Va dati seama ca am iesit ca betivii sprijndu-ne unii de altii si tinundu-ne de burta :)). Am incercat friptura de vita, vinul rosu, salate, ficatei, garnituri si tot felul de paste, si feluri de orez. Prajiturile si fructele au pus capac burtilor noastre dornice de bunataturi, dar neincapatoare pentru cate am fi vrut macar sa incercam!
Poftiti la gratar! Astia cred ca sunt romani! 😀
    
Si eu din care sa incerc?
Argentina este o tara in curs de dezvoltare si acest lucru se simte. Rata natalitatii premature, adica incepand de la varsta de 14 ani este ceva care observi peste tot pe strada. Contrastul intre cei bogati si cei saraci este la fel de mare ca si la noi… doar ca noi romanii stam bine, in sensul ca suntem cam cu 10 ani inaintea lor. Daciile noastre 1300  (adica Renault) sunt peste tot dar si Dacia Sandero StepWay.
Dacia e de baza!
Orasul este impanzit de McDonald’s, cumparaturile le faci si acolo la Carrefour.
    Au fost trei zile de relaxare in care ne-am refacut si rasfatat gastronomic.
   
Multe multe bomboane portocali aveti?
Ori suntem alpinisti, ori ba? 😀
Trupa a fost excelenta si atmosfera foarte placuta.
    Drumul spre casa de 48 de ore cu schimbat 4 avioane si tot atatea aeropoarte au culminat cu 5 ore in Madrid un aeroport nou, dar cu niste banci oribile (nu poti dormi pe ele) si totodata un aeroport foarte alambicat si extins ca suprafata. Ai nevoie de cel putin 2 ore intre avioane sa ai timp sa schimbi terminalul!
    Acasa desi erau – 20 de grade am fost intampinati de mult dorita caldura a caselor noastre si familiilor care ne asteptau cu sufletul la gura.
    O experienta si o reusita deosebita care va dainui ceva vreme in lista de: „Am facut-o si pe asta!”

Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Publicat pe Actualizat pe

 Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Cu adevarat in expeditie!

Nopti si zile in cort, la multe minus grade; mancat putin spre deloc; topit zapada pentru facut ceai si supa; rabdare si multe rugaciuni ca vremea sa fie favorabila si o aclimatizare cat mai buna.

Este greu!!! Pentru fiecare metru urcat parca trebuie sa „rupi” ceva din tine ca si o jertfa, dar si multumirea si satisfactia reusitei e mare.

     Data: 09-31.01.2012
     Locatia: Argentina, oras Mendoza, M-tii Anzi – Valea Horcones
     Scopul: escaladarea varfului Aconcagua 6962m, cel mai inalt varf din ambele continente Americane si cel mai inalt varf din Emisfera Sudica
     Trupa: Christine Thellmann, Gabriela Calburean, Oana Serban, Csabi Lorintz, Caba Dan
     Foto: Caba Dan si Oana Serban
    A povesti experienta unei expeditii este ceva aproape imposibil si cu siguranta nu poate fi rezumata intr-un articol. Trairile si sentimentele noastre privind ascensiunea pe Aconcagua, cu ceea ce a insemnat ea, se schimba cu trecerea fiecarei zile. Raman in minte doar lucrurile frumoase, rememorezi doar senzatiile si trairile placute, zambesti in sinea ta cand iti aduci aminte cate un banc sau o gluma, ramane doar satisfactia reusitei si a experientei unice pe care ai trait-o. Ultima zi pe munte a fost una foarte lunga si dificila cu un traseu care a durat 9 ore de-a lungul a 26 de km prin bolovanisul Vaii Horcones, ceea ce a insemnat coborarea din tabara de baza Plaza de Mulas 4300m pana la iesirea din parcul Aconcagua in punctul Puente del Inca 3000m. In acest interval am avut timp sa meditez la ce as vrea sa fac pe viitor, sau la ce si cum ar trebui sa arate acest post. Astfel, am ajuns la doua variante! Fie va povestesc faptele in ordine cronologica, fie sa impart continutul in doua mari zone:
– una cu ce a fost greu, urat, inuman, la limita igienei, in care variatiile de temperatura de pana la 30 de grade in interval de cateva minute te solicita si te macina, cu orele petrecute in cort intr-o stare de moleseala asteptand… doar sa treaca timpul… cu amanunte de genu cum trebuie sa iti faci treaba mare intr-o punga de plastic pe care sa o cari cu tine de la 4300m altitudine in taberele superioare si apoi sa o aduci si jos… (in rucsac langa echipamentul tau „pretios” de sute de euro); si alte picanterii
– si zona in care dupa ce ai ajuns acasa  povestesti ce peisaje deosebite ai vazut, ce echipa si ce oameni minunati ai cunoscut acolo, ce victorie mare inseamna ascensiunea acestui varf.
     Deci sa o luam cronologic!
     Cred ca ar trebui sa incep prin a multumi partenerilor nostrii/a mei in aceasta aventura: S.N.G.N. Romgaz S.A., Transavia SA si Scarpa.ro. In luna mai deja era sigur ca plecam, asa ca am inceput pregatirile. Cautarea unei agentii de turism, rezervarea biletelor de avion, achizitioanarea echipamentului tehnic care nu-l aveam, gen bocanci dublii, corturi, etc.
    Echipa trebuia sa fie formata din 6 persoane, dar din pacate Cristina Scortaru a avut ghinion si si-a rupt incheietura unei maini. Neputandu-se recupera la timp, a „delegat” toata suflarea Bacaului si Moldovei, Oanei Serban, care si-a „reprezentat” cu mandrie si cinste meleagurile. Csabi a fost cel de-al doilea barbat a expeditiei. Un om ocupat spre extraordinar de ocupat… care are un simt al umorului deosebit, un  devotat spirit de echipa si un bun simt de mare calitate. El si-a pastrat povestile si bancurile pentru zilele petrecute impreuna, si bine a facut, caci fara o companie placuta cred ca o iei razna in zilele de asteptare in cort.
    Am plecat din tara pe data de 9 ianuarie 2012 pe ruta Bucuresti -> Madrid -> Buenos Aires -> Mendoza. Mai pe scurt, drumul a durat undeva la 35 de ore cu escale si schimbat de aeropoarte si terminale. Prima peripetie am avut-o in aeroportul de la Madrid. Avand timp de asteptare vreo 5 ore intre avioane am spus sa socializam si sa sarbatorim inceputul expeditie cu un vin de fructe – Sangria.
Sarbatorind plecarea si reintregirea echipei
Dupa doua sticle atmosfera era perfecta si orele zburau, insa voia buna a disparut odata ce am aflat ca nu asteptam in terminalul bun si pentru a ajunge la poarta de decolare trebuia doar sa facem operatiunea: sa urcam un etaj, sa coboram la subsol, sa luam metroul, sa iesim din aeroport, sa luam autobuzul verde, sa mergem pana la ultimul terminal, sa face check-in-ul, si apoi… sa cautam poarta noastra. Noroc ca mai aveam vreo ora si in ritm de maraton ne-am descurcat sa ajungem la timp.
     Zborul transatlantic a durat 13 ore, dar sincer, fiind pe timp de noapte, nu mi s-a parut foarte obositor si lung, mai ales ca am stat langa usa de pe aripa si am putut sa ne intindem picioarele :).
     Dupa ce am rezolvat birocatia necesara pentru recuperarea bagajului Oanei, am schimbat aeroportul in Buenos Aires cu transfer cu autocar vreo ora, verificari, check-in-uri si emotii ca bagajele sa se incadreze ca si greutate si inca un zbor de 2 ore  am ajuns in sfarsit in Mendoza, orasul destinatie. Aici erau +35 de grade si 5 ore diferenta de fus orar fata de Romania. Asa ca pe la ora 23 acolo, ora 04:00 in Romania, eram cazati si degustam berea argentineana stand pe o terasa mica in pantaloni scurti si sandale :).
     In data de 11.01.2012 am mers sa platim taxa de acces in Parcul Aconcagua si permisul de varf in valoare de ~750 $. Apoi am mers in Carrefour unde am facut aprovizionarea cu mancare. Alimentatia a fost bazata pe paste, orez, multe supe, lapte praf, fulgi de cereale, carne uscata, fructe uscate, ceva dulciuri, eu si Csabi ne-am mai rasfatat cu o sticla mica de ulei de masline si kechup :P. La final geanta/sacul cu alimente pentru mine si Csabi a costat cam 230 de dolari si cantarea cu lichide cu tot vreo 40 de kg :)) si deabea l-am urcat in taxi!
     La ora 12:30 am plecat spre Penitentes, o mica localitate care este aproape de intrarea in parc. Distanta ~ 200 km, timp de deplasare vreo 3:30. Aici ne-am cazat intr-o cabanuta simpatica care apartine agentiei cu care am lucrat si anume Lanko. Seara am socializat cu doi tipi de treaba din Australia si America, care urmau sa incerce varful pe Ghetarul Polonez.
In Penitentes, ultima noapte in civilizatie
    
La povesti cu alti temerari
     Tot aici am gasit si o asociatie care imi este mare fan ;)) 😛
Din partea fanilor mei argentinieni :))
     Dimineata zilei de 12.01.2012 a fost una destul de relaxanta in care am impartit echipamentul in saci si sacose pentru a putea fi cantarite in vederea transportului cu catarii pana in tabara de baza, Plaza de Mulas 4300m. Fiecare dintre noi a avut echipament (cort, coltari, haine si alimente) in jurul greutatii de 35-40 de kg. Noi ne-am pregatit rucsacii cu cele necesare pentru doua zile jumate, adica perioada necesara pana sa ajungem in tabara de baza. Cum urma sa dormim in tabara intermediara de la 3300 m, Confluencia, aveam nevoie de mancare, saci de cormit, haine groase pentru serile cu temperaturi sub zero grade, dar si hainele de vara. Ziua cand vremea era buna si nu batea vantul temeraturile erau de ~20 de grade. Ochelarii de soare, crema cu factor de protectie 50 UV, sapca si Bufful devenind accesorii obligatorii. Soarele este atat de puternic incat daca stai expus si doar pentru 15 minute poti suferii arsuri grave. Aici in Aconcagua este un paradox: in acelasi moment al zilei poti sa faci insolatie, dar poti sa faci si hipotermie din cauza temperaturilor scazute.
     Am intrat in parc in zona numita Puente del Inca, 3000 m altitudine.
Pod natural format prin depuneri de sulf si calcar
Aici ne-am inregistrat la adminstratia parcului si am primit pungi de gunoi personalizate, fiecare cu punga lui pe care era notat numarul de pe permisul de acces.
Intrarea in Parc
Laguna de Horcones
Inceputul traseului si ultimele zone de vegetatie
Echipa medieseana
Varful e acolo... departe!
Cei doi magnifici
Catarii care pot duce pana la 60 de kg fiecare
Drumul pana la Confluencia a durat 3:30 ore si a avut o lungime de ~ 6 km cu diferenta de nivel de 400m.
     Ajunsi in tabara ne-am cazat intr-un cort mare cu paturi supraetajate unde am fost cam 20 de persoane, fiecare cu sforaitul lui. 🙂
Prima zi, prima tabara
    
Un mare alpinist
O echipa adevarata
Confluencia 3400m
Un apus argentinean
Ziua de 13.01.2012a fost prima zi dedicata aclimatizarii asa ca pe la ora 10:00 am plecat cu rucsacei mici spre Plaza Francia. Am ajuns pana undeva la 3900 m de unde se vedea foarte spectaculos fata sudica a muntelui. Dupa foto-shooting si o perioada de povesti am coborat. Sus unde batea vantul erau undeva la 0 grade, iar mai jos spre tabara erau peste +25 de grade, deci o caldura destul de suparatoare! Din acest motiv am hotarat sa plecam in urmatoarea zi sper tabara de baza la ora 5:00, pentru a evita mersul in soare si caldura cat de mult posibil.
Marmota descurcareata - Oana
    
Ghetarul acoperita de morene
Aconcagua si fata sa sudica
Zorii zilei de 14.01.2012 ne-au prins in mers urcand spre Plaza de Mulas. Valea Horcones este una foarte arida si moarta, dar este foarte frumoasa datorita culoriilor rocilor. Anzii fiind munti de incretire, versantii fiind niste muzee geologice vii. Se pot studia faliile si tipurile de roci care se suprapun intr-un mod placut, fiecare roca fiind delimitata destul de bine prin textura si culoare.
    Drumul este unul foarte anevoios din cauza bolovanilor si a potecii instabile, plus ca distanta de peste 20 de km poate face acest drum unul destul de plictisitor. Mai in gluma, mai in serios am denumit aceasta zona „Desertul Gobi”.
    
Valea Horcones - spre tabara de baza
Dupa exact 8 ore eram in tabara de baza care parca s-a jucat de „Va-ti ascunselea” cu noi, ascunzandu-se dupa mai multe praguri bolovanoase. A fost o zi destul de solicitanta si grea. Am inceput sa ne montam corturile pe soare si am terminat pe ninsoare! A nins aproape toata noapte iar dimineata era aproape 30 de cm de zapada.
Multumim Romgaz
     Ziua de 15  ianuarie a fost ziua de „odihna”, asta insemnand ca activiatea de baza a fost sa bem lichide si sa mancam. Recomandarea mediciilor este sa bei 6 litrii pe zi. Dar cine bea atat? Nici camilele nu cred ca pot sa bea atat! Va dati seama ca dupa 4 litrii cedezi, urmand partea neplacuta, adica eliminarea lichidului, care la un momnet dat devine enervant de repetitiva.
     Toata ziua fierbeam apa si facem ceai si supa, mesele principale fiind formate predominant din diferitet feluri de paste si orez.
Am reusit si sa ma racesc umpic, iar doua zile am fost cam slabit, lucru frustrant si deloc placut.
    Ideea de a sta este ceva placut la o altitudine normala. Aici, insa, la 4300 m altitudinea isi spune cuvantul. Esti slabit, corpul incearca din toate puterile sa se adapteze. Organele sunt „stresate”, asta insemnand ca stomacul accepta mancare mai greu, e mai pretentios, digera mai greu; ficatul „face scandal” la fiecare miros mai puternic, mai ales la mirosul mancarii pline de E-uri.
    Orice activitate este greoaie! Sa te apuci sa faci un ceai este o actiune care necesita curaj si vointa. Cand termini gafai in primele zile de aclimatizare de parca ai fi alergat 20 de km. Te pui in cort sa citesti… si parca ceva nu e placut! Nu ai stare… iti vine sa dormi… cred si din faptul ca sti ca trebuie sa iti economisesti energia.
    Lucrul deosebit era aici o mica galerie de arta a unui pictor excentric care expunea conform diplomei de la Cartea Recordurilor la cea mai mare altitudine din lume 4300m. Tot aici era singurul loc in care eram conectati cu lumea, adica telefon si net prin satelit.
Cea mai inalta galerie de arta din lume - 4300m
     
Legatura cu civilizatia!
Am facut controlul medical unde iti sunt verificate tensiunea, pulsul si nivelul de oxigen in sange. Toti eram in parametri, insa simteam ca ceva nu este in regula cu mine.
     Dimineata zilei de 16.01.2012a fost pentru mine cea mai proasta! Eram slabit si dupa cum imi simteam corpul nici nu aratam prea bine. Aceasta zi era dedicata in program urcarii in tabara 1 (Canada 4900m) pentru aclimatizare si pentru a duce al doilea cort si o parte din echipament. Trupa urca iar eu raman la somn. 
Partenerul de suflet, Transavia
Oana este motorul grupului. Ea era cea mai in forma, se aclimatizase foarte bine si era foarte optimista si vesela. Dupa ce au montat corturile au coborat. Din nefericire cortul nou nout al Christinei este luat de vant, cu tot cu echipamentul din el si este facut „sita” gaurindu-se in mai multe locuri. Noroc ca Oana l-a prins ca ramaneam fara el.
     Ziua de 17.01.2012a fost ziua in care cu toti am mutat tabara in Canada 4900 m. Traseul a durat aproximativ 4 ore. Am montat corturile si am inceput sa topim zapada pentru a ne hidrata. Aici in Canada apa este o problema foarte mare. Singurele surse de apa sunt zapada, asta in cazul in care exista, numai trebuie avut grija de unde este luata pentru ca exista sansa sa fie contaminata din cauza igienei precare din zona,  fie un mic paraias care curgea intre orele 11:00 – 15:00 apoi ingheta.
O poza care de iti da aripi
   
Tabara 1 - Canada - 4900 m
Suntem... in Anzi!
In Canada am stat 2 nopti. Orele intr-o expeditie trec foarte greu mai ales daca ai probleme de aclimatizare, de alimentatie si hidratare. Un mare noroc l-am avut cu Csabi care a mai animat atmosfera.
    Cred ca eu aproape 6 zile nu am mancat mai nimic. Stomacul meu protesta indiferent de ce-i ofeream, asa ca am decis sa nu-i mai ofer nimic :)). Imi pare rau ca nu am notat ce am mancat in zilele de ascensiune. In afara de cativa bisicuiti, o ciocolata, cateva fructe uscate, cateva cubulete de slanina si carne uscata nu pot sa va spun. Sunt sigur ca „dopingul” de dimineata in care luam vitamina C, spirulina si VitaMax a avut efectul dorit. Pe masura ce urcam si treceau zilele ma simteam tot mai bine si in forma.
     Fetele in schimb s-au comportat deosebit de bine si tin sa le felicit. S-au mobilizat si comportat exemplar. Ele s-au simtit bine si in afara de cateva dureri de cap usoare dimineata nu au acuzat probleme. Cu mancarea nu au avut probleme, parca in ciuda mea mancau tot ce apucau. Cand le vedem cum mananca cate o farfurie mare de paste si mai si turnau cate o conserfa de peste peste… eu faceam 180 de grade si fugeam sa nu stimt mirosul tonului :).
    Christine si Oana au fost singurele care au fost in recunoastere in tabara 2, Nido de Condores 5300 m.
Indeletnicirea de baza
   
O sa beau 6 litrii de lichide! 🙂
Barbate... suntem in expeditie! Unde e plaja, soarele si mancarea?
Apoi in data de 19.01.2012 am urcat cu totii in „Cuibul condorilor”. O tabara asezata pe un platou intins cu multe locuri de cort. Problema era mersul la toaleta, singurele paravane fiind niste bolovani care iti acopereau „gleznele”. :)) Aaaa unul dintre lite-motivele expeditiei a fost aceasta problema a mersului la toaleta! Este un subiect delicat… dar trebuei „rezolvat”. Ideea este ca din tabara de baza 4300m esti obligat de regulile parcului Aconcagua sa faci treaba mare intr-o punga! Da! Intr-o punga nici macar speciala, ci una normala si subtire, asemanatoare sacilor menajeri. Punga o cari cu tine pe tot parcursul ascensiunii spre varf dar si inapoi, returnand continutul strans administratiei parcului. Nerespectarea acestei regului este sanctionata cu 1500 $ (dolari).  Dificila misiune nu? 😀
    Ziua de 20.01.2012a fost zi de odihna. Doar marmota descurcareata, alias Oana a decis sa urca in tabara 3, Berlin 5900m. Noi am ramas in jurul cortului.
Phantom 6000, un bocanc care vi-l recomand din toata inima! Multumesc Scarpa.ro
Asa as bea un ceai!!! 😛 Sau defapt nici sa nu-l mai vad!
Dimineata era trezirea de urgenta, asta insemnand ca la venirea soarelui ieseam din cort cu totul, adica sac de dormit, saltea, si toate obiectele, deoarece la caldura soarelui, condensul care era in interiorul cortului de forma unui strat gros de gheata incepea sa se topeasca in cort incepand sa ploua. Nici o problema! Ne faceam invioararea, ne beam cafeaua de dimineata si termosul de ceia, adica in total aproape 1,5 litrii de lichide. Acest ritual era absolut necear, pentru ca dimineata eram si ne simteam atat de deshidratati, incat gatul si caile respiratorii nu puteau functiona in parametrii normali.  Ma simteam ca un fruct pus special la uscat :).
Varful e acolo si ne asteapta
   
Ghetari si creste
Spre Berlin 5900m
Pe la ora 11:30 in data de 21.01.2012am urcat in tabara 3, la 5900. Aici in Berlin datorita vremii rele anuntate pentru urmatoarele zile lumea coborase si am gasit liber unul dintre refugii. Aceste adaposturi sint niste casute din lemn, dar care au o stare foarte precara de igiena. Noroc ca temperaturile scazute, care nu cred ca urcau ziua la mai mult de -10 grade, tineau totul foarte bine inghetat si „la pastrare”.   Norocul nostru a fost ca am avut la noi o folie mare de rafie folosita pentru protejarea  cortului care am intins-o pe jos si astfel cu saltelutele si izoprenele asezate culcusul a fost gata.
Refugiul din Berlin, casa noastra pentru 2 nopti
   
Spre varf
Am urcat ceva...
Dupa ce am topit zapada pentru ceai si supe, procedura care a durat aproape doua ore din cauza frigului care eu il prognozez de -15 chair – 20 de grade in refugiu ne-am bagat in saci incercand sa facem planul de bataiei. Eram la aproape 6000 de metrii si trebuei sa ne hotaram daca 22 ianuarie o sa fie ziua de varf sau sa mai asteptam. Stiam ca pentru 22 ianuarie se anuta vant puternic de pana la 75 de km la ora dar totodata stiam ca data de 23 este o zi imposibil de urcat, fiind anutat viscol puternic, vantul avand viteze de pana la 90 de km. Deci concluzia mea a fost: „Ori maine ori niciodata!”. Aveam 4 zile „de rezerva” programate pentru varf. Daca nu urcam in 22 ianuarie trebuia sa coboram in Nido, si sa incercam in 24 si 25 ianuarie. Lucru nu imposibil, dar care insemna 4 zile in plus petrecute la peste ~6000m, iar cum mancare si hidratatea devin tot mai dificile pe zi ce trece, era probabil ca energia nostra sa scada prea mult.
     22 ianurie 2012. Ceasul suna la ora 4:45! Scot nasul cu greu din sacul de dormit. Impreuna cu Oana incepem sa topim zapada sa bem portia de lichide de dimineata si sa umplem termosurile. Cerul este senin dar vantul bate tare in rafale. Incepem sa ne echipam! Cred ca temperatura simtita afara cu vantul care batea a fost undeva la -35 de grade, poate si mai bine. Fiecare ia pe el hainele cele mai calduroase: sosetele pastrate pentru varf, pantalonii de puf, bluze de corp, pufoaica… Fiecare isi activeaza incalzitoarele. Acele pliculete cu oxizi de fier care la contactul cu oxigenul genereaza pentru 5-6 ore o temperatura intre 36 si 42 de grade. Incalzitoarele le bagam in bocanci si in manusile de puf.
    Dupa mai multe ajustari a echipamentului la ora 7:00 plecam spre varf. Intr-un fel am asteptat sa vedem evolutia vremii si ca ora la care incepe soarele sa bata sa fie cat mai apropiata. Urcam incet incercand sa ne gasim fiecare ritmul. Oana din pacate, din cauza frigului patrunzator, a preferat sa nu riste degeraturi la picioare si s-a intors in refugiu. Dupa ceva timp si Gabi a pus in balanta siguranta si perspectiva unei noi incercari si s-a intors.
     Am ramas trei: Christine, Csabi si eu. Christine era in forma desi se trezise dureri de cap. Degetele de la picioare erau singurul punct sensibil. Pe la ora 11:00 vantul si frigul au atins apogeul. Zapada era viscolita si ne-am oprit langa scheletul unui refugiu sa bem o cana de ceai cald din termos. Singurul lucru care il vedeam din traseu era o muchie mica peste care trecea poteca. Am hotarat sa mergem sa vedem ce urmeaza. Ajunsi sus am vazut Traversia si Canaleta. Cele doua mari portiuni de traseu care ne desparteau de varf. Vazandu-ne acolo sus si „atat de aproape” de a reusi Csabi a spus: „De aici nu ne mai intoarcem!”. Si asa a fost! Christine era prima si impunea ritmul, un ritm care la un moment dat era prea rapid pentru altitudinea, vremea si situatia noastra. Vroia sa ajungem cat mai repede! Din pacate acolo sus totul se petrece cu incetinitorul. Daca in mod normal in Romania am fi ajuns pe varf in maxim 1:30 – 2 ore, acolo sus noi am facut 5 ore! Da! Timpii,  fara discutie poti fi inmultiti cu 3 si asta in cazul in care totul merge bine.
     Travesia, desi suna a fi un traveseu pe curba de nivel este un traseu cu o panta chiar accentuata. La ora 14:30 eram la inceputul Canaletei unde Christine isi lasa rucsacul si luam doar strictul necesar la mine. Orice greutate in plus e o povara! In fata noastra sunt cateva grupuri mici insotiti de ghizi, lucru care intr-un fel ne da o siguranta. Insa aceasta liniste ne este spulberata cand te intalnesti cu persoane care renunta si se intorc. Fie din cauza vantului si a frigului, fie din cauza raului de altitudine.
     Sincer, ultima parte parca nu se mai termina. Varful era acolo… acolo sub ochii nostrii la o aruncatura de bat. Fiecare pas si metru castigat era o lupta crancena. 
   La ora 16:30, dupa 9:30 ore de urcus, am pus piciorul pe cel mai inalt punct al continentului Americam. Varful Aconcagua 6962 de metri altitudine. Dupa 12 zile de ascensiune iata-ne victoriosi. Cand ajungi acolo sus uiti cat de greu a fost, uiti ca esti la -20 de grade, uiti de fiecare durere. Am facut pozele de rigoare cu partenerii nostri si ne-am felicitat reciproc. A fost o batalie care am castigat-o impreuna! Fiecare din noi a pus umarul la victorie. Fiecare a stimulat grupul si l-a sprijinit in momentele grele.
    
Varful Aconcagua 6962m! Multumim Romgaz!
Christine Thellmann - o invingatoare
Am reusit!
Pe acoperisul Americiilor
Csabi draga suntem pe Aconcagua!
Cei 3 muschetari: Csabi, Christine si Dan
Dupa aproximativ 20 de minute am inceput coborarea care desi in mod normal dureaza ~ 3 ore noi am facut peste 5 ore. Csabi s-a simtit slabit si isi coordona greu picioarele.  Am stat cu el si l-am incurajat. A dat dovada de o putere extraordinara intelegand ca trebuie sa continuam sa ne miscam chiar daca ritmul era foarte scazut. Odata cu caderea intunericului am intrat si noi in refugiul Berlin. Eram doar noi trei, Oana si Gabi coborasera in Nido. Am tinut legatura prin statiile radio care le aveam si asa stiam ca toti suntem la adapost si teferi.
     In 23.01.2012 am coborat pana in tabara de baza, nu inainte de a strange cortul si lucrurile din tabara 2, Nido de Condores. Aici Oana a ramas pe pozitie sperand sa plece spre varf in dimineata zilei de 24 ianuarie. Fiecare am incurajat-o cum am putut mai bine, Christine lasandu-i bocancii ei dubli, eu sosetele de lana de la Meindel, mult superioare ca si calitate si comfort termic, decat mult laudatele Lorpen TETA, lucru confirmat si de mine si de Oana.
     Cu greu ne-am despatit de Oana, cu inima stransa si degetele incrucisate. Ea a fost marmota descurcareata, ea a fost omul cel mai puternic din echipa, care s-a simtit cel mai bine si din cauza bocancilor simpli a ratat varful. Mai avea o sansa, asta daca vremea i-ar fi permis. Coborarea pana in Plaza de Mulas am facut-o in 2:30 ore, la ora 16:30 fiind jos.
     Am fugit la singura posibilitate de a comunica  cu cei de acasa, aceasta fiind un telefon prin satelit si am anuntat ca suntem cu totii bine si am reusit.
Plaza de Mulas la intorcere
   
La revedere varfule
  24.01.2012–     Vremea din pacate s-a racit si mai mult, viscolul punand stapanire pe munte. Zapada si vanturile puternice au continuat pe tot parcursul noptii si a diminetii, incat au facut ascensiunea varfului imposibila. Oana la ora 10:30 era in tabara de baza. Daca mama natura era buna, ea ar fi urcat fara probleme. Nu a fost sa fie!
Mustata mea de Aconcagua :))
   
Ce ochelari am...
Am pregatit bagajele si am plecat spre iesirea din parc. Traseul insemna strabaterea intregii vai Horcones adica cei 26 de km arizi pe traseul bolovanos. Fetele au coborat in vreo 6:30 ore, eu am stat mai incet cu Csabi si am facut vreo 9 ore. Un traseu lung si obositor.
Valea cea fara de sfarsit
Valea Horcones
Ma concentrez 2 minute si mergem!
Tot inainte!
Imediat ajungem! Mai avem doar... 4 ore 😀
Am fost dusi cu masina la Penitentes unde la ora 22:30 am baut o bere rece si am macat un snitel de vita cu multa salata! Civilizatia asta…
     Asta a fost Aconcagua 2012! Ar fi atatea de povestit si de transmis…
     A fost… chiar o expeditie! In care am indurat temperaturi extreme, am ajuns la o altitudine si am facut un varf la care acum cativa ani nici nu visam. Am trait cu putina mancare, am stat 2 saptamani in aceleasi haine si am facut un singur dus (de la tabara 2 in sus servetelele umede erau inghetate bocna si erau inutilizabile). Am stat 14 zile in cort cu aceeasi persoana (oricand as pleca cu Csabi ca si partener), am suportat diferente de temeratura de 30 de grade in doar cateva minute si de pana la 65 de grade in 48 de ore (in Mendoza fiind +35 de grade iar in ziua varfului fiind cel putin -30). Am stat in conditii precare de salubritate si igiena, am baut apa din zapada topita, ne-a fost rau si ne-a durut capul din cauza altitudinii… si multe alte greutati care la un monent dat te fac sa visezi la plaje cu nisip fin, caldura si apa albastra in care sa faci baiei. Sa fi la all-inclusiv unde sa mananci cand vrei, ce vrei si cat vrei! (pe urcarea spre tabara 2 de la 5300 eu sincer am visat cu ochii deschis mancare! Asa o senzatie nu am mai trait. Efectiv inghiteam in sec dupa fiecare fel de mancare, dar ciudat era ca parca le-as fi gustat si simteam savoarea lor. Foarte placut. Nu mai vroiam sa „ma trezesc” din „incercat” mancarea pe care mi-o inchipuiam).
    Pe langa greutati insa vine si partea frumoasa! Satisfactia reusitei, savoarea si multumirea ca ai izbandit. Ca ai acceptat provocarea si ai dus-o la bun sfarsit. Ca ai facut ceva deosebit, ca ce a fost greu nu te-a omorat, ci te-a facut mai puternic. Dupa fiecare experienta de acest gen nu ai cum sa nu te schimbi in bine. Sa apreciezi viata asa cum e ea, sa te bucuri de lucrurile marunte care ne inconjoara, sa te bucuri de familie si cei dragi din jurul tau care iti sunt alaturi si te sprijina. Sa apreciezi confortul in care traiesti zi de zi: casa, caldura, electricitare, apa curenta si potabila (si calda), mancare… lucruri esentiale si marunte.
    Dupa o asemenea provocare iti iubesti coechipierii cu care ai trecut si te-ai ajutat reciproc in momentele dificile. Nu ai cum sa nu vezi cu alti ochi mai optimisti viata! In fiecare zi trebuie sa zambim, sa iubim! Sa credem si sa facem ceva pentru noi si cei din jur, sa fim creativi si sa aducem un aport acolo unde putem sa punem umarul.
     A fost greu! Asta e concluzia! Dar a meritat!
     O felicit pe Christine pentru aceasta expeditie si pentru ambitia ei in tot ceea ce face! O felicit pe Gabi care a acceptat aceasta provocare si chiar daca nu a ajuns pe varf trecerea barierei de 6000 de metrii este o performanta fantastica in conditiile in care trebuie sa te gandesti si la binele tau si la cel al copilului care te asteapta acasa. O felicit pe Oana care este o montaniarda desavarsita si de care cu siguranta o sa mai auziti.
     Il imbratisez cu drag pe Csabi si ii multumesc pentru ca a fost un coleg exemplar si un om de rara calitate [vad ca am o relatie mai deosebita cu ungurii astia :))… a se vedea si relatia mea cu fratele Akos, Feri].
     Cat despre mine… sunt tare mandru! Asa cum imi place mie sa fiu! Aveam o vorba: „Daca eu nu ma laud… atunci cine?” :)) Doamne ce modest sunt!
    Ce urmeaza… vom vedea! Sanatosi sa fim!
 
P.S. Multumesc tuturor celor care ati fost alaturi de noi acolo sus si ati lasat mesaje, si nu numai!
 
O sa urmeze un alt post cu aventura in Mendoza! 😉
 
   
 
   
 
    

Concert Ada Milea la Medias

Publicat pe Actualizat pe

Concert Ada Milea la Medias

    In data de 14.01.2012 la Medias, va concerta Ada Milea. O artista deosebita si la propriu si la figurat. Muzica ei o poti  iubesti sau detesta!
    Pe Ada Milea am descoperit-o in facultate si uite ca acum am ocazia sa o vad si la Medias. Ne vedem marti la ora 19:00 la Traube.