ghid

Facand pe ghidul de MTB, in zona Sighisoara cu englezii

Publicat pe

Romania o tara minunata

Data: 04-07.07.2017

Scop: ghidand o tura de MTB

Traseu: Cund – Biertan – Richis – CopsaMare – Floresti – Cris – Stejareni – Sighisoara – Saschiz – Crit

Trupa: 11 englezi si echipa SlowCyclist

Am primit invitatia de a ma alatura echipei SlowCyclist pentru 3 zile pentru a ghida un grup de englezi. Am fost doi ghizi si un om de suport care facea trasferul bagajelor/bike-uri…

Prima zi a fost si cea mai usoara pe ruta: Cund – Cund – Biertan – Richis – CopsaMare in conditiile in care 85% in traseu am mers pe asfalt. Ne-am bucurat de o vreme superba si am reusit sa ne cunoastem si imprietenii intre noi. La amiaza am mancat in Richis vizitand si biserica de acolo.        In a doua zi ne-am impartit in doua echipe, unii urmat traseul Copsa Mare – Valchis – Laslea – Floresti iar ceilalti au trecut dealul cu intalnire in Floresti unde ne-am bucurat de o masa cu produse de casa la stana de acolo. Apoi am trecut in Crit – Stejareni cu o superba urcare in Platoul Brite si coboare in Sighisoara.

     A treia zi a fost cea mai frumoasa ca si voie buna, peisaje si traseu. Am descoperit zona Sighisoara  – Saschiz pe trail-uril pietrute contruite de prietenul mei Cornel. Am savurat o mancare excelenta in Saschis si apoi peste dealuri am coborat in Crit.

Cu Eagles Club UK prin Retezat si Fagaras la ski de tura

Publicat pe

Cu Eagles Club UK prin Retezat si Fagaras la ski de tura

Data: 19-26.03.2016

Locatia: Retezat – Cabana Gentiana si Balea – Paltinu

Scop: ski de tura

Trupa: Akos ghid si 8 membrii Eagles UK

Akos a organizat o saptamana de ski de tura si am avut marea placere sa pot sa-i dau o mana de ajutor. Aveam ceva emotii mai ales pentru cele 4 zile in Retezat, in care trebuia sa asiguram partea de alimenatie in Gentiana. Asa scurt, asta a insema aproximativ 60 de kg de mancare care trebuiau duse sus si pregatita. Noroc cu Coste si Christine cu care, in doua drumuri am reusit sa caram in Gentiana toate alimentele.

Duminica, a fost prima ziua de ski in care am pornit spre varful Peleaga dar ceata si vantul puternic ne-au oprit in Saua de iarna a Bucurei.

Luni, am trecut in Valea Stanisoarei unde am urcat pana sub saua de iarna a Retezatului. Zapada era buna, dar vizibilitatea nu ne-a ajutat mai deloc. Marti, am pornit increzatori spre Valea Rea dar am optat sa urcam pe varful Pietrele.

Au fost trei zile active dar in care nu am avut norocul unei vremi favorabile. Am coborat din Gentiana pe o ninsoare ca in povesti si lasand in urma aproximativ 30 de cm de powder.

Urmatoarea destinatie au fost muntii Fagaras, zona Balea. Dupa peripetii si emotii cu microbuzul inchiriat am ajuns cu bine la Balea Cascada unde cu o mica eschiva am putut urca cu telecabina sus la cabana Paltinul unde ne-am cazat.

Joi, am skiat in zona Vaii Doameni, iar vineri am skiat pe Valea Balii pana sub serpentine si inca doua coborari din Curmatura Balii. Seara la ora 18:00 impreuna cu Joe Indianul, Akos, Brighite si inca un prieten am mai dat o coborare de milioane pe Valea Balii. Cei 350 m diferenta de nivel de sub serpentine i-am facut cu Joe si Akos in urcare in 29 de minute dupa o urcare in viteza. 🙂

Vineri, la ora 6:50 impreuna Akos am mai profitat de o coborare in powderul de 40 de cm in Valea Balii. La ora 8:00 eram la masa urmand ca la ora 9:00 pe o vreme de milioane sa coboram cu destinatia aeroport Sibiu.

O experianta foarte frumoasa in care am incercat sa fim cat se poate de apropiat de prietenii in Anglia. Sa le aratam frumusetiile Romaniei si sa le transmite energia noastra. Ii mai asteptam cu mare drag pe la noi.

Multumesc frate Akos pentru o saptamana de vis pe skiri!

Skiind de pe Retezat

Publicat pe

Skiind de pe Retezat

Data: 27-28.02.2016

Locatia: M-tii Retezat

Scop: ski de tura

Trupa: Akos, Vlad si Caba

Iarna lui 2016 din punct de vedere a zapazii a fost un dezastru. 😦 Asa ca, tot ce ne-a ramas, este sa speram ca poate vine zapada de primavara :)).

Am plecat spre Muntii Retezat cu Akos si Vlad desi vremea se anunta inchisa si fara precipitatii. Vroiam sa facem doua ture de recunoastere pe skiuri de tura in zona Lacul Pietrele spre Varful Retezat si Saua Pietrele spre Valea Rea. Ca in vremurile bune, ceasul a sunat la 3:30 si la ora 5:10 ne-am intalnit in Teius de unde am plecat cu o singura masina. Pe la ora ~7:45 eram in Carnic de unde am pus skiurile pe rucsaci si am urcat in Gentiana unde am ajuns dupa 1:45 ore. Dupa o masa buna am pus skiurile in picioare si am urcat spre Lacul Pietrele. Vremea era insorita si zapada neasteptat de buna, peste stratul de zapada vechi foarte inghetat, acum aveam ~10 cm de powder nins cu ceva zile inainte.

Am urcat in Saua Stanisoarei si apoi pe curba de nivel in urcare am iesit in saua de iarna a Retezatului. Pana pe varful Retezat ne-am strecurat pe limbile timide de zapada. Akos a intuit un culoar superb pentru coborare pe care l-am studiat si „beculetul” s-a aprins 🙂

Poze pe varf si la vale. Ajungem deasupra de linia celui de-al doilea valcel si studiem zapada. Akos coboara urmat de Vald. Se opresc, si pentru siguranta, verifica profilul zapazii. Dupa  30 de minute de munca elaborioasa decidem ca zapada este stabila si putem cobora. Ceata a disparut asa ca am putut savura o coborare plina de adrenaliana. Am reusit o linie superba!

Am revenit la Lacul Pietrele de unde am urcat prin ceata densa pana sub Saua Bucura de unde am skiat foarte bine pana in Bordul Tomi.

Duminica am urcat in Saua Pietrele spre Valea Rea si am descoperit caldarea secundara a Vaii Pietrele care are niste culoare foarte frumoase pentru ski.

Am coborat la masina fericiti ca am avut o tura neasteptat de buna, ca pe vremuri.

Ca si surpriza ne-am intalnit cu doua persoane total speciale a lumii alpinismului si anume: Leslie Fucsko si partenerul lui Camerzan Emilian (Espo). Respect baieti pentru ce faceti!

Multumesc prieteni pentru tura 😉

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Publicat pe Actualizat pe

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Cel mai inalt varf al continentului Nord American

Data: 12-28 iunie 2015

Scop: expeditie Varful Denali – Alaska

Trupa/foto: Cristi Niculescu Tagaras, Tiberiu Pintilie si Caba Dan

Urmareste FILMUL expeditiei! Click: https://www.youtube.com/watch?v=s1BmJcX0daU

„De la vis porneste totul”! Asa a venit si aceasta expeditie, ca si o trezire brusca dintr-o stare de  visare, intr-o realitate cat se poate de palpabila, simtind „la rece” o superba reusita.

Dupa ascensiunea varfului Aconcagua, bineinteles ca aveam in gand urmatorul pas si anume Varful McKinley (Denali din acest an). Ne gandeam la el, am incercat sa aflam detalii de la persoanele care au fost acolo, despre experienta din Alaska. Aflasem ca este un munte frumos, dar unde „este foarte frig”, inseamnand ca il simti in toate oasele.

Toata povestea a fost o „aliniere a planetelor”. Pozitive binenteles! Am primit un telefon de la Cosmin Andron in care imi propunea sa plec in Alaska cu un prieten bun de-al lui. Toate bune, doar ca trebuia sa ma hotarasc in 2-5 zile maxim. Da! Am mai plecat eu… (in 6 ore de la primirea unei invitatii la ski Austria), dar aici era vorba de o expeditie serioara si nu oriunde ci in Alaska :). Graba era din pricina faptului ca este pentru Denali se depune o cerere (un fel de CV sportiv) pentru a fi acceptat,  cu minim 60 de zile inaintea plecarii.

Am stat cam 24 de ore si am analizat situatia si am spus: „de ce sa nu incerc!”. Hotarat am mers cu proiectul meu la SNGN Romgaz, unde cauza mea a fost inteleasa si am primit o gura de oxigen echivaland 35% din valoarea expeditiei. Au urmat cateva saptamani nebune in care a trebuie sa imi rezolv echipamentul (cumparat si imprumutat unele piese lipsa), rezervat avion, reinnoit pasaport, intocmit acte pentru Visa SUA, rezervari avion ghetar, cazare, transport… Totul culmina cu obtinerea vizei de State pe ultima suta de metri care daca nu o obtineam pierdeam totul…

Stelele au stralucit deasupra mea si totul a mers ca un ceas elvetian. Toate s-au rezolvat atat de natural si de firesc. Tin sa multumesc de la inceput oamenilor din Romgaz care m-au sprijinit, dar si: Aniko pentru energia si sustinerea transmisa in a-mi indeplini si acest vis/nebunie, Cosmin Andron pentru informatii si incredere, Adi Andone pentru bocancii de altitudine, David Neacsu pentru echipament si sfaturi, Chrisitine Thellmann pentru sacul de dormit si primus, Oli Haidu pentru ochelari si lopata, Corina si Lucian Clinciu pentru produsele Sponser, tuturor prietenilor care m-au incurajat, si nu in ultimului rand familiei care a fost langa mine.

Echipa a fost formata din: Cristian Niculesc Tagaras, baiat hotarat si ultra relaxat din Baia Mare; care revenea in Alaska pentru Varful Denali dupa ce in urma cu un an din cauza vremii nefavorabile a trebuit sa renunte, pentru el Denali fiind al cincilea varf din seria Seven Summits. Al doilea membru al expeditiei sa alaturat echipei pe ultima suta de metrii in persoana lui Tiberiu Pintilie din Galati/Bucuresti, om cu multe expeditii pe cele mai renumite varfuri ale lumii in Himalaya, Pamir..; Al trelea membru fiind eu, Dan Caba pentru care Varful Denali a insemnat cel de-al patrulea varf din seria Seven Summits si a X-a expeditie la activ.

Am zburat in data de 12 iunie pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Seatle (9:30 ore) – Anchorage (2:30) unde am aterizat la ora 19:15. Ne-am cazat la Hotel Super 8 si dupa ce am lasat bagajele in camera de „2 stele cazute” am iesit sa mancam si sa bem o bere de Alaska. Am descoperit o tara, o lume unde timpul a ramas in urma, adica aproximativ in anii ’85 – ’90. Sincer, sunt departe rau! Totul e functional dar invechit, oamenii sunt albi/albastrui cu priviri pierdute, stresati, manipulati, ingroziti de Putin, Rusia, ISIS si teroristi. Nu ma credeti! O sa va convingeti singuri…

Pe data de 13 iunie am inchiriat rachetele de zapada si am facut cumparaturile necesare: mancare, butelii de gaz, protectii de soare pt nas… Apoi am facut transferul cu un microbuz in Talkeetna, un orasel micut, cochet si linistit. Este punctul de plecare spre mare aventura. Ne-am cazat la Mrs. Path, House of 7 Trees unde am stat intr-un vechi garaj amenajat foarte prietenos.

Ziua de 14 iunie a fost rezervata bagajelor, cantarirea lor, rezolvarea formalitatilor pentru zborul pe ghetar facut cu cei de la Talkeetna Air Taxi. Am plecat personal cu 49 de kg de echipament, adica o geanta de 100 litrii si un rucsac de 70 l. Mult sau putin… greu de spus. In conditiile in care esti izolat pe ghetar pentru ~20 de zile trebuie sa ai bine gandit totul.

In 15 iunie am avut sedinta tehnica cu Rangerii parcului, unde ni s-a facut instructajul, am primit ultimele detalii legate de traseu,  starea zapezii si crevaselor, am primit containerul obligatoriu pentru „deseuri umane solide”, saci biodegradabili. Mai jos este o poza cu numarul de alpinisti inregistrati in anul 2015, adica 1057 si un procentaj de 45% de reusita in atingerea varfului.

La ora 16:45 ne-am urcat in avionul de 5 locuri si am zburat timp de 45 de minute peste peisajul unic al tundrei pana pe ghetar, unde am aterizat in tabara de baza de la altitudinea de 2200 m.

Aici primim saniile si canistrele de benzina. Incepem operatiunea de confectionare a sistemului de tragere pentru sanii, legarea bagajelor. Este o operatiune unde ai nevoie de ceva informatii dar mai ales imaginatie. La ora 19:00 plecam spre tabara 1 de la 2400 m unde ajungem la ora 00:30.  Am preferat sa urcam seara tarziu desi temperaturile scadeau destul de mult, dar riscul de a cadea in crevase era mult diminuat iar inaintarea pe zapada inghetata era mult mai facila. Era pentru prima data cand foloseam rachetele de zapada, prima data cand inaintam tragand o sanie dupa mine; dar ritmul constant a facut ca deplasarea sa fie fluenta. Am montat corturile si dupa ce am mancat si baut binemeritatul ceai ne-am pus la somn.

Dimineata zilei de 16 iunie ne-a intampinat cu cer senin. Crema cu filtru UV, ochelari de soare, sepci, Buff-uri toate protectiile necesare trebuiau folosite pentru ca soarele sa nu ne arda. Strangem fara graba toata tabara si cand temperaturile au inceput din nou sa scada am plecat si noi spre tabara 2 undeva la ora 17:45. La inceputul urcarii numita Sky Hill ne-am intalnit cu Mihnea si Ciprian care coborau dupa ce reusisera sa escaladeze varful cu 2 zile inainte.  I-am felicitat, am schimbat impresii si am pornit din nou. Bagajul mare si greu, frigul si diferenta de nivel de 800 de metrii pana in tabara de la 3200 m s-a resimtit in cele 8 ore de mers (ora 1:45). Am avut noroc ca am gasit locuri bune de cort si totul era incremenit de un calm de nedescris. Aici ai avantajul imens ca nu esti presat de venirea noptii pentru ca ai lumina 24/24. Soarele disparea de pe cer doar pentru cateva ore dar era lumina continua.

Ziua de 17 iunie a fost destinata aclimatizarii, odihnei. Am mancat si am citit.

In ziua de 18 iunie la ora 9:00 am pus in rucsaci mancarea si o parte din echipament pentru a-l urca in tabara 3 de la 4300m. Vremea continua sa ne uimeasca prin temperaturile relativ ridicate si perioada lipsita de vant. Nici chiar pe urcare in zona Squirrel Hill sau Windy Corner nu am avut probleme. Ne simteam bine si am profitat din plin, glumind si bucurandu-ne de peisaj. Am ajuns in zona taberei la ora 15:00 si am ingropat tot echipamentul marcand locul cu betele si tagurile primite de la rangeri. Pe la ora 16:30 am inceput coborarea si in nici doua ore eram la corturi.

Ziua de 19 iunie a fost „ziua cheiei” din aceasta expeditie, caci am hotarat sa ramanem pentru odihna in tabara de la 3200 m. A fost ziua in care ne-am aclimatizat perfect si asta s-a simtit in ritmul urmatoarelor zile dar si voia buna care ne-a insotit pe toata durata turei.

In dimineata zilei de 20 iunie am strans toata tabara, am ingropat ceva mancare si echipament pentru zilele de intoarcere si ne-am mutat la 4300m. Eu si Tibi am urcat doar cu rucsacii, Cristi a urcat si cu sania care a fost de foarte mare ajutor la coborare. Dupa Windy Corner am intrat in ceata si a inceput sa ninga. Atunci ne-am dat seama cat de urat si periculos este acest munte pe vreme rea. Am urmarit orbeste poteca pana in tabara unde pe ninsoare am montat corturile. S-au asezat aproximativ 30 de cm de powder dar care datorita temperaturii ridicate a facut priza buna cu straturile precedente si s-a compactat repede incepand din acea seara. Noaptea cerul s-a deschis iar vremea buna s-a instalat din nou.

21-22 iunie, doua zile de odihna. Am sunat acasa si prin intermediu SMS-urilor, avand prognoza meteo, am facut planul pentru urmatoarele zile. Ne-am delectat cu somon de Alaska, lipie, cascaval dar si slanina romaneasca :). Eu am folosit mai multe produse de la Sponser, ca si suplimente minerale, vitamine, hidratare dar si a compensa pierderea de proteine. Le recomand cu caldura!

In data de 23 iunie, decisi sa urcam cat mai usori, am curcat doar cu cortul lui Tibi si mancare pentru 3 maxim 4 zile. Am urcat zona cea mai inclinata a traseului numita The Wall unde este montata o coarda fixa. Am folosit blocatorul si pe masura ce urcam, apreciam tot mai mult tehnica alpina deprinsa de la bunul meu prieten Akos, in zilele de catarat impreuna. Dupa The Wall urmeaza o muchie frumoasa care se urmeaza matematic. Daca vremea e buna si nu bate vantul, te poti bucura de privelistea deosebita din aceasta zona, cea mai frumoasa de pe intreg traseul. Dupa 7 ore, in jurul orei 21:00 am montat cortul in tabara superioara. Cele aproximativ – 20 de grade Celsius, care pana dimineata au ajuns la aproximativ -25 le resimteam acceptabil. Datorita apusului rosiatic ce prognoza o urmatoare zi cu vreme frumoasa si a faptului ca toti trei ne simteam bine am decis sa incercam varful a doua zi.

Dimineata am asteptat soarele sa ne incalzeasca si relaxati am topit zapada pentru ceaiuri. In jurul ore 10:30 am inceput sa urcam spre Denali Pass. Traverseul este destul de inclinat si necesita prudenta ridicata, mai ales in functie de starea zapezii. Exista ancore fixe din 30 in 30 de metrii de care am asigurat. La ora 14:30 eram sus in sa. Am continuat spre „Football field” castigand diferenta de nivel. Am fost niste norocosi avand o vreme ideala din toate punctele de vedere. Senin perfect, fara vant si o temperatura acceptabila. Cum nu eram presati de venirea intunericului am continuat sa urcam relaxati. Ultima parte este abrupta, urmata de o creasta impodobita de cornise spectaculoase. La ora 19:30 am ajuns in cel mai inalt punct al continetului American, Varful Denali 6194 m. Am facut poze, ne-am felicitat, am sunat acasa bucurosi. Coborarea am inceput-o la 20:30 si in 4 ore eram din nou la adapostul cortului nu innainte de a resimti din plin frigul aspru din zona traverseului dinstre Denali Pass.

Toata ziua de 25 am dormit si ne-am hidratat. Am strans incet tabara si la ora 19:30 am inceput coborarea. La ora 21:20 eram in tabara de la 4300. Am decis sa impachetam si tabara asta si sa ne continuam retragerea, plecam pe la ora 00:30. Noroc cu sania lui Cristi pe care am incarcat mare parte din echipament. Cele aproxiamtiv 35 de kg de pe sanie s-au simtit pe coborarea din Squirrel Hill iar in zona Motocile Hill am filat sania „stil rapel” lucru care ne-a usurat munca considerabil. In tabara 2, de la 3200, am ajuns la ora 3:15. Am dezgropat bagajele si le-am repartizat pe doua sanii. Dorinta de a nu mai petrece inca o zi pe ghetar ne-a mobilizat continuand retragerea spre tabara de baza 2200 m. Dupa exact 16 ore de mers (ora locala 11:30) de cand am plecat din tabara superioara 5200 m eram la avion. Dupa o asteptare de 5 ore, in care am primit bonus fiecare o doza de bere = lichid miraculos, am zburat spre civilizatie in Talkeetna (ora 18:51).

Aici dupa un binemeritat dus am fugit sa contiunuam hidratarea, delectandu-ne cu o friptura de vita de nota 10. 🙂

Relaxare, plimbari in zona lacurilor si activitatea extra a continuat cu un pescuit organizat la somon. A costat o mica avere, de prins nu prea am prins, dar asa o data in viata merita incercat. Am avut placerea si onoare sa primim in vizita fostului ambasador SUA in Romania, el fiind translatorul intre Ceausescu si Nixon. Un om deosebit care vorbea excelet romaneste desi trecusera 30 de ani de la plecare sa.

Pe data de 29 iunie ne-am intors in Anchorage, iar pe 30 iunie impreuna cu Cristi am mai facut o tura pe traseul numit Crow Pass Trail intre Girdwood de unde am plecat la ora 12:45 si Eagle River State Park unde am ajuns dupa un mars sustinut dupa 10 ore ~ora 22:30. Din pacate nu am reusit sa convingem sa ne ia nimeni la ocazie si dupa inca 2 ore de mers „degeaba” l-am sunat pe Tibi care a venit pe la 01:30 cu un taxi :).

In data de 2 iulie am facut o tura cu bicicletele in zona Flattop Mountain unde am descoperit niste trail-uri de MTB si downhill foarte incitante. Am parcurs aproxiamtiv 40 de km dar nu va spun cu ce biciclete (de imprumut). :))

O expeditie care a „curs”. A iesit totul perfect! Am fluturat steaguri (peste tot) si am ras pe cinste. Am fost o echipa frumoasa, am fost cei mai norocosi avand o vreme perfecta. Conditii mai bune nu cred ca se pot intalni pe acest munte. Un varf frumos, o experienta pe cinste dar care trebuie tratat cu maxima seriozitate.

Va multumesc baieti pentru inca o treapta urcata cu succes.

 

 

 

 

 

 

Hoinarind prin Nepal, admirand varfuri Himalayene – Circuitul Varfului Annapurna 8091m

Publicat pe Actualizat pe

Hoinarind prin Nepal, admirand varfuri Himalayene – Circuitul Varfului Annapurna 8091m

O alta lume plina de zambete, in care religia hindu-budista te fascineaza, bucura, relaxeaza dar te si socheaza

Data: 06 oct. – 04 noi. 2014

Locatia: tara Nepal – lantul muntos Himalaya

Traseu: Circuitul Varfului Annapurna 8091m altitudine, prin pasul Thorung La 5416 m

Echipa: Corina Fodor, Christine Thellmann, Bogdan Lungu, Ionut Anisca, Caba Dan

FILMUL EXPEDITIE il puteti viziona Click: -> https://www.youtube.com/watch?v=1bpLWNFCo2M

Foto: Caba Dan, Ionut Anisca

Partenerul expeditiei:  Transavia

„De la vis porneste totul!”… este expresia care a devenit slogan motivational pentru mine! Aceste cuvinte au fost rostite in anul 2006, acum 9 ani, de catre o doamna intalnita intr-o iesire pe skiuri de tura in Muntii Neamtului. Vazandu-ne cu rucsaci mari, echipati si pe skiuri ea ne-a intrebat inocent: „Vreti sa cuceriti Himalaya? … de ce nu? De la vis porneste totul!”

Atunci am zambit copilareste si am raspuns: „Cine stie….”. Acum scriind aceste randuri surad din nou! Chiar am fost ACOLO!!! Viata ne poarta in locuri deosebite, trebuie doar sa visam la ele si sa credem in noi. Transavia, ca si partener oficial m-a ajutat inca o data sa traiesc o experienta frumoasa indeplinind acest vis de a ajunge in Himalaya, locul unde zeii ne privesc de pe varfurile vesnic albe. Multumesc mult pentru sprijin si intelegere.

Nepalul a fost si va ramane acea tara care atrage, acea zona a muntilor inalti si a unei culturi fermecatoare care trezeste in fiecare din noi spiritul ascuns al aventurii. Nu a fost greu deloc sa ne hotaram sa plecam! Christine a vorbit cu fiecare membru al echipei, si am cazut deacord ca o sa fie o experianta pe cinste. Uite asa ne-am trezit cu aproximativ 3 luni inainte de plecare cu biletele de avion pentru Nepal:) Am plecat in data de 06 oct. 2014 pe ruta Bucuresti-Doha-Kathmandu si am ajuns in data de 07 oct. 2014 pe la ora 18:00. Ajunsi in aeroport am incercat sa tocmim un microbuz, dar tot cam cat au cerut ei am platit :)) adica ~ 10$/masina pana la cazare.

Hotelul aflat in cartierul turistic Thamel era unul bine cotat pe Tripadvisor, dar eu nu il recomand celor pretentiosi :P. Apa la robinet era maronie, camere mici, lenjerie „putin murdara”… peste care am pus saltelute si cearsafurile noastre… detalii. Am baut o tuica romaneasca si apoi am iesit sa mancam renumitul „dal bhat” mancarea lor traditionala care contine o cupa de orez fiert, supa de linte, fasole fiarta si alte legume de sezon, sos de curry. Am testat si mirifica sursa de hidratare pe toate expeditia, berea Everest.

Ziua de 08 oct. a fost ziua in care ne-am procurat permisele pentru circuitul muntelui Annapurna si am platit taxa de parc national, fiecare in valoare ~ 40$. Pentru a gasi mai usor locatiile unde se fac platile am cautat de acasa adresele si cu ajutorul foarte util al GPS-ului de pe telefon cu hartile de Google Earth incarcate in cache ne-am descurcat relativ usor. Contactul cu civilizatia de acolo, inghesuiala, mirosurile, zarva, galagia, poluarea si mizeria de nedescris ne-au socat putin. Am mers pe strada cu buff-urile pe nas si gura sa nu inhalam praf, lucru pe care il practicau si destui locuitori mai ales in marile orase. Kathmandu este cel mai aglomerat oras al tarii iar acest lucru se simte. Strazile sunt pline de oameni care misuna in stanga si dreapta. Aici toata lumea vinde ceva… cat, cui si daca se merita… a fost o alta enigma pentru noi.

Ne-am cumaprat bilete de autobuz pentru data de 09 oct. cu plecare la ora 6:30 pana in orasul de incepere a traseului nostru si anume Besi  Shahar unde am ajuns la ora 14:30. Drumul cu autobuzul local ne-a luat aproximativ 8 ore pentru cei 177 km deci o super viteza medie de 22.12 km la ora. Da cam asa se circula in Nepal. Pentru noi „europenii” e ceva ce nu putem intelege. Nu exista reguli de circulatie, depasiri in curbe fara absolut nici o vizibilitate, intersectii ultra aglomerate, sosele proaste si inguste, toate „obstacolele” sunt depasite prin „sfantul” CLAXON :)). Dupa cum zicea Ionut, aici daca nu iti merge claxonul iti ia politia talonul. In rest, franele, cauciucuri, faruri… sunt doar accesorii.

Ajunsi in Besi Shahar hotaram sa continuam drumul in acceasi zi, iar dupa ceva negocieri nereusite pentru pretul transportului cu o masina de teren, la ora 15:10 am plecat totusi spre Syange  1100 m altitudine unde am ajuns la lasarea serii, ora ~18:30. A fost prima aventura plina de adrenalina din Himalaya :). Acest drum este unul dintre cele mai periculoase drumuri din lume, majoritatea lui fiind taiata in stanca deci avand intr-o parte prapastie de sute de metrii cadere efectiv in gol. Un drum care trece pe sub caderi de apa imense, iar bolovanii si pragurile de piatra fac depasirea lor aproape ireala cu orice masina. Fara parapeti si alte protectii binenteles. Orice defectiune tehnica, explozie, neatentie ducand la un dezastru…

In data de 10 octombrie 2014 am luat rucsacii in spate si am plecat spre localitatea Darapani 1860 m altitudine. Poteca paraseste drumul forestier si urmeaza partea dreapta in urcare a raului traversand poduri suspendate impresionante. Vegetatia este bogata, de-a dreptul tropicala iar poteca serpuieste pe vesantul abrupt, oferindu-ne o priveliste minunata asupra vaii Marsyangdi Na-ului, cascadelor, a drumului sculptat in versantul opus. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase zile petrecute in curcuit. Poate de ce mirosea a Fagaras. Si nu glumesc 🙂 Pe la ora 14:15 am trecut prin Tal cel mai cochet oras de pe circuit plin de feţe zambitoare. Ne-am continuat drumul trecand prin lanuri de marijuana salbatica apoi am traversat o zona care semana cu Cheile Nerei. Dupa 5:30 ore de mers pe la ora 16:15 am ajuns in Darapani unde ne-am cazat.

Ziua 3  – 11 octombrie 2014. Ne-am trezit mai de devreme si la ora 9:20 am plecat mai departe. Ne-am dat seama ca noi eram printre singurii turisti care eram pe cont propriu, adica fara ghid si care nu aveau porteri care sa trasporte bagajele. Rucsacii nostrii erau destui de mari si de grei ~ 16 kg si 60-70 litrii, mai ales comparandu-ne cu restul trackerilor care erau cu rucsacei de 20 de litrii in spate… Buget redus, rezulta turism traditional :)). Pe la ora 12:40 trecem pe langa o cascada impresionanta care isi face loc galagios printre stancile aflate chiar pe langa drumul nostru, apa rostogolindu-se inca cateva sute de metrii in gol sub noi. Poteca paraseste drumul urcand prin padure in serpentine castigand altitudine. La ora 14:25 ajungem in satucul Timang de unde zarim impresionatul Varf Manaslu cu ai sai 8163 m altitudiune. Fotografiem cu sete peisajul dar pe mine ma fascineaza fotografia de portret. Incerc sa prind cadre deosebite si cat mai naturale fara de deranjez localnicii. Greu lucru… dar cei mai cooperativi sunt copiii pe care dupa ce ii mituiesc cu cate o bomboana devin zambitori si jucausi. La ora 17:00 ajungem in Koto 2600 m. O zi lunga care ne-a facut pofta de mancare nu gluma :). Facem cate un dus semi-cald 😛 si ne puneam la masa fiecare sevind dupa plac mancarurile traditionale bazate pe orez, cartofi, taitei din orez si legume. De aici in sus nu am mai mancat carne pentru urmatoarele zile deoarece conditiile de pastrare sunt improprii si nu doaream probleme la stomac. Berea Everest desi scumpa ~ 5 dolari este un deliciu de nelipsit dar tinand cont ca este de 750 de ml aproape ne ajunge la doi oameni.

Ziua 4 – 12 octombrie 2014. Dupa ce punem viza pe permisele de trekking parasim Koto la ora 9:50. Prima localitate prin care trecem este Chame, un orasel mare si animat, cu ceva magazine cu articole sportive si mici alimentari. Ne reintalnim cu grupul de romani cu care am zburat si ne-am tot petrecut pe traseu. Stam la povesti pe romaneste 🙂 si trimitem vesti acasa avand acces la wireless de la o pensiune care in costul unei beri iti dadeau si parola. Continuam drumul care trecem de catunul Bratang pe la ora 12:45 o zona renumita pentru livezile si placintele de mere. Drumul continua pe langa malul apei apoi se desprinde in serpentine destul de sustinute urcand spre Dhirkur. Poposim cateva minute si ne cumparam suveniruri de la o taraba amplasata strategic. Medalioane, bratari din alama si cupru, os de iac, rudrasca… Vremea este frumoasa si poteca este din ce in ce mai pitoreasca cu un aer de toamna. Totul in jur este colorat si are un aer boem. La ora 16:15 ajungem la destinatie si anume Upper Pisang unde ne cazam la cea mai roz pesiune posibila :)). Seara o petrecem in sala de mese mare si cu o priveliste superba asupra varfului Annapurna 1 de aproape 8000 de metrii si localitatea invecinata Lower Pisang. Facem schimb de bautura si cu un deget de palinca am imbatat chelnerul, si pe toti din bucatarie :).

Ziua 5 – 13 octombrie 2014. Plecarea am facut-o la ora 9:50 urmarind poteca care dupa ce merge pe curba de nivel, incepe sa urce vertiginos in serpentine spre catunul Ghyaru 3670 m care este strajuit la intrare  de un monument mare si alb. Pe poteca abrupta greutatea rucsacilor s-a facut simtita, dar mergand constant la ora 12:25 eram sus asta dupa ce am mancat si cate un mar zemos de la batranica pentru 50 rupi. Cum ce a fost mai greu a trecut ne-am bucurat de privelistea deosebita asupra intregii vai, a varfurilor carunte dar si de unicitatea catunului construit numai din piatra ca si o fortareata cocotata pe versantul muntelui. La ora 14:40 ne-am cazat in Nawal 3660 m unde ne-am satisfacut pofta cu niste morcovi gustosi proaspat scosi din pamantul pietros dar care se pare ca poate fi foarte fertil. Am stat la o familie modesta care a gatit foarte bine. Sătul de curry, chilly si alte arome locale am mancat o portie delicioasa de cartofi fierti doar in sare si legume asortate cu braza de iac. Seara, trupa s-a distrat cu „iarba locala” care le-a dat stari de voie buna inca de dinainte de a o consuma :))… spre disperarea mea care citeam in liniste cartea „Luptatorului pajnic”. :))

Ziua 6 – 14 octombrie 2014. Seara incepuse sa ninga si ne bucuram ca scapam de praf, insa cand ne-am trezit dimineata cu 40 de cm de zapada ne-am dat seama ca problema devine serioasa. Toata ziua a continuat sa ninga viscolit si sa bata vantul. Ne-am hotarat sa stam pe loc oricum aveam in plan o zi de aclimatizare in Manang care este urmatoarea noastra destinatie. Toata ziua am petrecut-o in sala de mese jurul unei sobite alimentate cu carbune. Am jucat carti si mima pana seara tarziu cand zapada ajunsese la altitudinea noastra de aproape 50 de cm. Acum totusi eram bucurosi pentru ceea ce carasem in rucsacii greu in sfarsit ne prindeau bine: parazapezi, sosete de lana, suprapantaloni, geaca impermeabila, pufoaica…

Ziua 7 – 15 octombrie 2014. Dimineata zile de 15 este una minunata intampinati de un cer senin si soarele care ne zambeste. Totul este alb si crestele sunt de-a dreptul colosale. Treziti de la ora 6:00 mancam rapid o placinta cu mere si plecam la drum avand o stare de spirit plina de optimism. Poteca este conturata, dar sunt zone unde sapam in zapada mare care incepe sa se topeasca si la baza incepe sa siroiasca mici raulete. Bocancii fac fata cu greu umezelii si inaintarea este chiar dificila. La ora 13:10 intram in cel mai mare oras de pe circuit, Manang. Strazile sunt pline de turisti si este forfota si agitatie mare. Informatii curg din stanga si dreapta si incercam sa le punem cap la cap. Aflam ca s-a produs o avalansa de mari proportii dar nimeni nu stie exact zona. Afla ca sunt morti si muti oameni dati disparuti, ca au murit iaci care sunt aproape in poteca undeva spre Yak Kharka 4018 m. Gasim cu greu cazare din cauza ca toata lumea cobora de pe munte. Apa nu curge din cauza ca toate tevile inghetasera sau apa era plina de namol in urma topirii zapezi. Telefoanele nu functioneaza, este o pana destul de mare de curent, dar reusim totusi sa ne conectam la WiFi si sa scrim acasa ca suntem bine.

Ziua 8 – 16 octombrie 2014. Inca o zi in care stam si adunam informatii care desi sunt tot mai multe sunt tot mai confuze. Aflam doar ca „teoretic” traseul va fi deschis in 2-3 zile, ca sunt tot mai multi oameni gasiti morti intr-o avalansa de mari dimensiuni undeva dupa pasul Thorung La 5416 m, si sunt multi dati disparuti pe coborarea spre Muktinath. Elicopterele au zburat intruna dandu-ne de inteles ca situatia este cat se poate de grava. Toti turistii coborau din taberele superioare. Inaintarea pe traseu se dovedea a fi pentru moment imposibila nu doar din cauza blocajului instituit de armata, dar mai ales a zapezii care mai sus atingea pana la 70 de cm si de avalansele posibile cauzate de incalzirea vremii. Atmosfera in echipa era una calma si optimista. Eram in grafic conform planului pe zile, aveam echipament adecvat iar vremea se anunta buna, Ne-am hotarat sa continuam spre locatia superioara, urmand sa mai adunam informatii despre starea traseului de la alti turisti.

Ziua 9 -17 octombrie 2014. Hotarati plecam dis de dimineata, la 7:10 incercand sa nu prindem caldura din mijlocul zilei pe traseu si totodata sa evitam posibilele avalanse. La ora 9:20 eram aproape de cota 4000 m zona Ganga, unde pe o terasa administrata de o frantuzoaica bem un suc cald de catina. Admiram panorama care este un adevarat spectacol de aici avand o deschidere asupra varfurilor Annapurna II 7937 m, Annapurna IV 7525 m, Gangapurna 7454 m si a intregii creste dintre acestea. Ni se confirma faptul ca asa zapada nu mai fusese aici in perioada asta cam de 30 de ani, in mod normal fiind poteca uscata si vegetatia ca de toamna. Urcam tot mai sus pe poteca inzapezita intr-o liniste de nedescris. Suntem doar noi 5 care urcam si inca doua grupuri de cate doua persoane. Tot muntele parca este al nostru si este asa de mare totul. Cand intrezarim catunul Yak Kharka 4018 m, destinatia noastra, pe poteca vedem un numar de aproape 15 localnici. Treptat ne apropiem si realizam ca eram in zona unei avalanse care omorase mai multi iaci, iar localnicii ii dezgropau de sub zapada si ii transau, ducadu-i bucati fiecare la casele lor. La ora 12:45 eram cazati, nu inainte de a fi primiti cu bucurie de trei britanici varsnici care ne-au felicitat pentru curajul de a ne continua calatoria.

Ziua 10 – 18 octombrie 2014. Din nou trezire la 5:30 si plecat la ora 7:10 mai departe. Afara sunt cam -10 grade. Aparitia soarelui incalzeste rapid totul si trebuie ne dam bine cu crema de soare cu filtru 50 UV. Suntem singuri pe poteca si inaintam incet si sigur. Trecem un pod suspendat urmarind poteca in urcare. Sunt primul si vad pe poteca un rucsacel… mai fac 2 pasi si vad o  mana a unui om care parea sa doarma. Prima intrebare mi-a fost cum de s-a culcat in mijlocul potecii. Apoi fulgerator rememorez o discutie a unor serpasi care cu o seara inainte povesteau de un indian mort in poteca. El era! Statea pe spate cu rucsacul sub cap invelit intr-o patura… inghetat. Nu ma uit la fata lui, singurele detalii le-am surprins fara sa vreau. Strig la Ionut sa anunte fetele sa treaca cu atentie dar sa nu se uite… daca se poate deloc. Sap cu greu poteca in zapada mare pe langa cadravru si merg mai departe. Nu avem ce face! Autoritatile stiau de el si trebuia doar sa vina si sa-l ridice.

Mergem mai departe in liniste, dar cat putem de repede caci poteca urmeaza sa parcurga un traverseu pe un versant abrupt cu pericol foarte mare cu expunere de caderi de pietre sau avalansa. Corina scapa ca prin minune fara sa fie lovita de un bolovan care a cazut chiar pe langa ea si la ora 11:00 ajungem in Thorung Phedi 4450m.

Aici e o liniste stranie! Suntem singurii turisti pentru cateva ore. Spre seara se mai cazeaza doi baieti care mai urcasera si ultimii 12 turisti care au coborat din High Camp tabara superioara. Seara, mancam in sala de mese care este mare si primitoare, muzica aleasa si o atmosfera chill. :). Povestim cu niste polonezi care coborasera, incercand sa aflam cat mai multe detalii despre traseu si starea de evacuare a zonei de avalansa. Aflam ca armata contiuna sa blocheze trecerea prin pas dar nu era confirmata in mod oficial aceasta informatie. Doi din polonezi au plecat sa urcea spre pas, dar din cauza vremii rele si a zapezii mari au fost nevoiti sa se intoarca cu aproximativ o ora jumate inainte de Thorung La.

Luam decizia de a continua aventura conform planului, adica a doua zi sa urcam in High Camp. Vremea se anunta buna pentru urmatoarele zile. Ne spalam cu ceva apa dintr-un butoi cu crusta de gheata si ne punem la somn.

Ziua 11 – 19 octombrie 2014. La ora 8:30 plecam. Poteca castiga rapid altitudine si urcam incet sa ne incalzim motoarele. Soarele este pe cer dar afara sunt tot sub 0 grade. Nu dupa mult timp apare un elicopter care dupa cateva ture in jurul nostru aterizeaza mai sus in poteca unde era amenajata o mica platforma. Coboara un soldat care alerga spre noi. Am crezut ca ne va spune sa ne intoarcem dar nu spune nimic mergand sa vorbeasca cu administratorul din Thorung Phedi. Cand se intoarce reusim sa il retinem pentru cateva clipe sa aflam daca este in regula sa urcam in High Camp, intr-o engleza greu de inteles primim un raspuns afirmativ. Bucuros continui traseul. Inainte sa decoleze elicopterul coboara alt soldat care se pare ca trebuia sa astepte acolo. Trecem pe langa el si mai urcam pret de cateva minute. Apoi incepe sa strige dupa noi sa ne intoarcem, ca nu avem voie sa continuam. Sa mori tu! Suntem derutati… Omul continua sa strige si sa ne faca semne sa coboram. Noi opriti in poteca ne uitam unii la altii. Christine coboara totusi pana la el si ne confirma ca soldatul minune chiar ne cere sa ne intoarcem. Cobor si eu si intr-o engleza slaba ma inteleg cu el ca trebuie sa vina elicopterul, implicit capitanul si sa vorbesc cu el caci numai el poate decide daca putem urca mai departe sau nu.  Dupa o jumatate de ora apare si elicopterul si merg sa vorbesc personal cu capitanul. Imi confirma ca trecerea prin pasa spre Muktinath este inchisa fiind zona in care inca se facem cautari a celor disparuti si nu stie daca si cand se va deschide. Imi confirma ca nimeni nu a trecut dupa ce a cazut zapada si ca nici o urma sau poteca nu se vede pana in pasul propriuzis. Am intrebat daca putem incerca sa urcam pana in pas si sa ne intoarcem dar punand mana pe microfon mi-a spus ca daca o facem o facem pe cont propriu. Hmm… da… cam asa stateau lucrurile! Am inteles! Elicopterul decoleaza si visul nostru odata cu el.

De sus coboara japonezul cu italianul, doi tineri care urcasera pana mai sus de High Camp si ne confirma urmatoarele: poteca mai urca aproximativ o ora din ultima tabara, mai sus fiind doar zapada pana in brau, nimeni nu mai era cazat mai sus si nici nu aveau voie sa cazeze turisti in High Camp. Avand aceste date, hotaram sa facem cale intoarsa si dupa o ultima poza in Thorung Phedi la  10:20 am plecat spre Manang, cale de doua zile in urcare, unde am ajuns la ora 17:30. Distractia nu se terminase! Din contra :). Ca sa evitam traversarea expusa caderilor de pietre hotaram sa urmam malul opus al raului, pe vechea poteca. Zapada era mare si uda, dar marea provocare a fost sa trecem desculti apa raului princ are curgeau bucati de gheata. Picioarele noastre au inghetat bocna, pe malul opus fiecare dansa de durere pe bolovanii usor incalziti de soare. Am luat parazapezile lui Ionut si am plecat in fata sa sap urme pe panta mare si cu zapada pana in genunchi. Dupa ce am trecut acel prag totul a fost… ok. Ne cazam cu greu in Manang si seara bem o bere bine meritata.

Ziua 12 – 20 octombrie 2014. La ora 9:15 plecam mai departe si ajungem in Chame la ora 17:45. Aici avem wireless si vorbim cu cei de acasa.

Ziua 13 – 21 octombrie 2014. De cu seara tocmisem sa coboram cu o masina pana in Besisahar contra a 2700 rupi. La ora 6:40 eram toti imbarcati, cu toti insemnand ca intr-o masina de teren gen papuc de 7 locuri eram 19 persoane! Da 19 persoane intr-un „aro” plus bagaje/rucsaci. In masina erau 7, in bena eram pe bancute 6, 3 sus pe portbagaj si inca 3 prinsi in exteriorul masinii de usa soferului si bara din spate. Ce a urmat… nu se poate exprina in cuvinte. Este cel mai periculos drum din vaiata mea si cred ca sunt putine drumuri mai extreme. „Soseaua” e sapata efectiv in stanca deasupra prapastiei care se deschide sute de metrii pana in albia raului. bolovanii sunt giganti, parapeti nu exista si in fiecare moment te rogi sa nu cazi in gol. Masinile astea sunt o minune ca rezista si soferii chiar stiu meserie. E o chestie pe care o faci o data in viata cred si pe care nu prea iti vine sa o repeti. Ca sa intelegeti conditiile in care am mers va arat cauciucul masinii cu care am coborat noi…. 19 oameni!!!

Dupa cea mai extrema parte a expeditiei noastre, ajungem obositi in Besisahar la ora 16:25 dupa 10 ore de mers cu masina. Ne cazam intr-un hotel cu contitii slabe dar macar reusim sa facem un dus cu apa calduta. Dimineata de-abia asteptam sa evadam de aici :).

Ziua 14 – 22 octombrie 2014. Dimineata la ora 7:00 asteptam autobuzul… si asteptam si el nu mai apare. Ne combina un pacalici care numai dupa ce isi umple bine masina de turisti pleaca tarziu spre 8:40 spre Pokhara unde ajunge, la 12:30. Aici ne intalnim cu Cristi Tutunea, un om fain care lucra sezonier aici ca parapantist. Ne rezolva cazarea unde sta el, intr-o locatie retrasa si cocheta. Ne recomanda sa mancam intr-un loc vegan unde humusul cu salata proaspata si ciuperci a fost genial. Am mancat acolo apoi de vreo 4 ori! Am stat aici pentru 2 zile, timp in care ne-am plimbat in zona tursitica a orasului pe malul lacului, am mancat bine si ne-am spalat hainele. Seara o petreceam la un vin sau la bere reintalnindu-ne cu grupul de romani cu care ne petrecusem si pemunte. Povestim, radem, schimbari pareri si impresii. Intr-o seara Cristi ne duce la un restaurant tibetan unde mancam o ciorba buna de legume. Facem planul pentru zilele urmatoare…

Ziua 16 – 24 octombrie 2014. Plecam spre Nayapul ~ 1050m, cu autobuzul de ora 8:00 contra a 150 de rupi. Dupa ce ne inregistram la ora 12:00 incepem urcare spre Ghorepani 2860 m altitudine. Poteca initial urmeaza un drum forestier pana in Hile apoi poteca urmeaza niste serpentine uriase contruite din trepte de piatra. Ce au reusit oamenii astia e impresionant! Privelistea e minunata! Se castiga rapid altitudine si se simtea ca suntem aclimatizati si avem zilele anterioare ca si antremanet. La ora 14:30 ajungem in Uleri 2015 m unde bem o Cola care ne unge pe suflet. In Ghorepani ajungem la lasarea serii ~ 17:20. Ne cazam intr-o pensiune linistita cu o sala de mese incalzita de o soba mare. Atmofera e placuta dar trebuie sa ne punem la somn caci la 4:30 suna ceasul.

Ziua 17 – 25 octombrie 2014. La 5:10 doar la lumina frontalelor plecam spre Poon Hill 3193 m altitudine, un loc spectaculos de belvedere ravnit de toti turistii si fotografii care viziteaza zona Annapurna. Urcam in liniste si dupa aproximativ 40 de minute ajungem sus tocmai la crapatul de lumina. Privelistea intr-adevar este deosebita, avand in fata ochilor doi optmiari, Dhaulagiri 8167 m si Annapurna I cu ai sai 8091 m.  Rasaritul dureaza cateva minute si incercam sa surprindem momentul cat mai impresionant posibil.

La ora 9:40 plecam mai departe in micul nostru circuit spre Tadapani. Poteca este in majoritatea timpului prin padure serpuind prin vegetatia destul de lucsurianta dar deseori asemanatoare cu cea din Romania, avand chiar mirosul de acasa. La ora 15:45 ajungem in Little Paradise, un loc intradevar minunat (zona Kotdanda). Este retras din poteca principala a circuitului, este linistit si exemplar pozitionat pe un vaf de deal pe o muchie inalta. Varful Annapurna Sud „cade” pe tine. Aici ai intr-un loc: brazi si bananieri, rosii in gradina, salata, ceapa si altele desi esti la 2344 m altitudine. Familia de aici e foarte relaxata si servirea si mancare sunt ca acasa. Mancam cu pofta salata de legule, paparada, fried banana … papaia. In data de 26 stam si ne relaxam bucurandu-ne de peisaj.

Ziua 19 – 27 octombrie 2014. La ora 8:40 am coborat din „paradis” din nou in civilizatie in Pokhara.

Ziua 20 si 21 – 28-29 octombrie 2014. Parasim zona muntoasa de nord a Nepalului spre o noua provocare si anume raftingul care este foarte popular printre turisti. Ajungem pe malul raului Trysuli si ne cazam intr-un camping foarte bine organizat, numit RoyalBeech. Avem doua zile de rafting aici pline de adrenalina desi raul are debitul de volum mediu in aceasta perioada a anului. Dormim in cabanute traditionale de bambus. In data de 29 plecam la rafting doua barci de cate 8 persoane. La un moment dat unde raul avea o trecere de grad 3 barca cealalta se loveste de o stanca si este rasturnata. „Salvam” toti naufragiatii si glumim pe seama lor. Nu patise nimeni nimic!

Dupamasa la ora 14:00 plecam mai departe mai in sud spre India, unde aproape de granita se afla parcul natural Chytvan unde ajungem la ora 17:00. Suntem cazati la un hotel ciudat de linistit desi e plin de copii care sunt in tabara :).

Ziua 22 – 30 octombrie 2014. La ora 8:30 plem ne urcam intr-o „barca” navigand printre crocodili, apoi intram in rezervatie observad caprioare, cerbi, fazani.. la ora 13:30 schimbam motorizarea si calare pe elefanti intram din nou in rezervatie, „vanand” fotografic tigrii. Urmele erau acolo… dar nu s-au aratat :))

Ziua 23 – 31 octombrie 2014. Plecam spre Kathmandu unde ajungem la ora 16:20 si ne cazam la FamilyHome Hotel.

Zilele 24-25 – 01-02 octombrie 2014. Hoinarim prim magazine, ne minunam de aceasta lume cu totul aparte. Totul e desebit aici! Incercam sa ii intelegem asa cum sunt ei. Galagia, praful, agitatia, harmalaia este la ea acasa aici. Vizitam Durbar Square si surprindem viata de aici cu ai sai oameni detasati si zambitori.

Ziua 26-27 – 04-05 octombrie 2014. Plecam din Kathmandu spre Romanai dupa aproape o luna de hoinareala. Facem o noapte escala in Doha (Qatar) si ne teleportam in sensul ca plecam din Nepal care este cu 60 de ani in urma noastra a Romaniei, in 3 ore ajungem in Qatar care este cu 40 de ani in fata noastra, si ramanem uimiti de diferentele uriase intre popoarele lumii. Socant!  Da, ne este tare dor de casa desi timpul a zburat atat de repede. A fost o experienta minunata, reusita si plina de satisfactii. Toti suntem incantati de momentele si trairile avute.Ajuns din nou acasa si revazand pozele, sunt sigur ca fiecare are in suflet dorinta de e reveni in Nepal. Himalaya cu ale sale varfuri este mareata si fascinanta.

Sper sa revin poate in incercarea de a escalada un optmiar… dar cine stie! DE LA VIS PORNESTE TOTUL! 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

O clasica Balea… altfel!

Publicat pe

O clasica Balea… altfel!

Data: 28.02.2015

Locatia: Balea – Valea Doamnei – Varful Paltinul

Scop: ski de tura – alpinism

Trupa: Aniko, Christine, Oli, Caba

Foto: Caba Dan

Vremea s-a schimbat in bine asa ca am fugit pe o zi din nou in Balea. Pe la ora 10:00 eram sus la Lac de unde, dupa ce am procurat niste piei de foca de imprumut pentru Oli am dat o tura pana pe Lacul din Doamnei. Atrasi de vreme buna si urmele deja facute pana pe varful Paltinul am urcat si noi in speranta sa coboram pe partea Sudica pana la gura tunelului. Ne-am oprit la jgheabul desupra intrarii de unde ne-am intors din cauza zapezii care curgea usor si parea destul de instabila. La revenirea pe Varful Paltinu vreme s-a stricat radical ningand puternic si ceata invaluind toata creasta. Am coborat pe picioare cu grija pana in Custura Balii de unde am coborat la cabina.

O tura altfel, cu putin ski, putin alpinism, peisaj de vis… dragut!

Mountain-bike pe Creasta Cindrelului cu MARELE Andrei

Publicat pe Actualizat pe

Mountain-bike pe Creasta Cindrelului cu MARELE Andrei

     Data: 29-30.08.2014
     Locatia: Muntii Cindrel – Valea Sadului
     Trupa: Andrei si Catalin Strava; Caba
     Scopul: tura de MTB
     Traseu: Valea Sadului-Saua Stefelsti-Varful Cindrel-Saua Batrana-Poiana Oncesti-Rosengarden–Varful Măgura–Cisnădie–Râul Sadului
        – 93 km, 3050 m diferenta de nivel, 14:30 ore
     Foto: Catalin Strava si Dan Caba
     Link-uri: Blogul lui Cata
    In ultimii ani am ales turele pe care „le-am simtit”! Acum am avut chef de bike si asta am facut. Joi dupamasa vorbesc cu Catalin care propune o tura in Cindrel. Tura de bike de la Carpathian din anul… 2009 cred 😛
Zis si facut si uite asa vineri seara pe la ora 21:00 ne-am cazat pe Cabana Nora pe Valea Sadului. Aer curat si destul de racoros. Vremea se anunta buna si asa a si fost!
    Dimineata ceasul suna la ora 6:30 si la ora 7:40 eram pe biciclete. Afara cam 9 grade dar rapid s-a incalzit. Am pornit incet stiind ca incepem cu o catarare contiunua de 32 de km cu 1600 m diferenta de nivel pana pe Varful Cindrel. Ne aducem aminte cu drag de acel Carpathian cand obositi dupa tura din Fagaras, pluta, proba de alpinism, ajungeam la ora 24:00 pe intuneric bezna si ceata pe Varful Cindrel la 2224 m altitudine; si asta dupa o noapte in care am dormit 1:30 ore in Refugiul Puha, acum a doua noapte am mai dormit o ora undeva in padure in zona Poiana Oncesti. Ce nebunie frumoasa!
    Insa in aceasta tura a fost Andrei, baiatu lui Cata. Are 12 ani, a terminat mai multe concursuri de MTB (tura lunga) din care si etapa din 4 Munti. Asta spune multe. Pana acum nu pedalasem cu el intr-o tura de munte dar de acum il pot numi Marele Andrei. La cei 12 ani a parcurs cei 93 de km cu 3050 m diferenta de nivel pedaland la cot cu noi, facand push si desi poate nu ma credeti a coborat pe bike unde eu m-am dat jos. Este un talent si asta pentru ca ii face placere in tot ceea ce face, zambetul lui constant indiferent de dificultate te face sa iti pleci capul in fata lui. Bravo Andrei! Bravo familiei care l-a crescut asa!
    Pe Varful Cindrel am ajuns undeva la ora 13:35 dupa doua ture de mancat afine. Traseul desi in coborare constata are o multime de mici varfulete care trebuie trecute aproape matematic. Poteca variaza de la zone abrupte la poteci inguste printre jnepeni, drumuri forestiere de piatra sau pline de bolovani instabili. Este un adevarat traseu de montain-bike si cine vrea sa simta adrenalina il recomand cu mare caldura. In poze o sa vedeti o mica parte din peisaj care este o minunatie si ne demonstreaza inca o data de tara frumoasa avem si cate locuri ne asteapta pasul.
    Am fost o echipa, am savurat fiecare moment si uite asa la ora 19:40 era pe ultimul varf al traseului, Varful Magura de unde urmeaza o coborare de single trail care trebuie facuta cel putin o data in viata! Cei 20 de km pe asfalt pana in Raul Sadului la lumina frontalelor pentru mine au fost un deliciul datorita linistii, asfaltului bun si a senzatiei de multumire ca am mai reusit o tura memorabila.
   Multumesc Andrei si Cata pentru tot.