ghetar

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Publicat pe Actualizat pe

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Cel mai inalt varf al continentului Nord American

Data: 12-28 iunie 2015

Scop: expeditie Varful Denali – Alaska

Trupa/foto: Cristi Niculescu Tagaras, Tiberiu Pintilie si Caba Dan

Urmareste FILMUL expeditiei! Click: https://www.youtube.com/watch?v=s1BmJcX0daU

„De la vis porneste totul”! Asa a venit si aceasta expeditie, ca si o trezire brusca dintr-o stare de  visare, intr-o realitate cat se poate de palpabila, simtind „la rece” o superba reusita.

Dupa ascensiunea varfului Aconcagua, bineinteles ca aveam in gand urmatorul pas si anume Varful McKinley (Denali din acest an). Ne gandeam la el, am incercat sa aflam detalii de la persoanele care au fost acolo, despre experienta din Alaska. Aflasem ca este un munte frumos, dar unde „este foarte frig”, inseamnand ca il simti in toate oasele.

Toata povestea a fost o „aliniere a planetelor”. Pozitive binenteles! Am primit un telefon de la Cosmin Andron in care imi propunea sa plec in Alaska cu un prieten bun de-al lui. Toate bune, doar ca trebuia sa ma hotarasc in 2-5 zile maxim. Da! Am mai plecat eu… (in 6 ore de la primirea unei invitatii la ski Austria), dar aici era vorba de o expeditie serioara si nu oriunde ci in Alaska :). Graba era din pricina faptului ca este pentru Denali se depune o cerere (un fel de CV sportiv) pentru a fi acceptat,  cu minim 60 de zile inaintea plecarii.

Am stat cam 24 de ore si am analizat situatia si am spus: „de ce sa nu incerc!”. Hotarat am mers cu proiectul meu la SNGN Romgaz, unde cauza mea a fost inteleasa si am primit o gura de oxigen echivaland 35% din valoarea expeditiei. Au urmat cateva saptamani nebune in care a trebuie sa imi rezolv echipamentul (cumparat si imprumutat unele piese lipsa), rezervat avion, reinnoit pasaport, intocmit acte pentru Visa SUA, rezervari avion ghetar, cazare, transport… Totul culmina cu obtinerea vizei de State pe ultima suta de metri care daca nu o obtineam pierdeam totul…

Stelele au stralucit deasupra mea si totul a mers ca un ceas elvetian. Toate s-au rezolvat atat de natural si de firesc. Tin sa multumesc de la inceput oamenilor din Romgaz care m-au sprijinit, dar si: Aniko pentru energia si sustinerea transmisa in a-mi indeplini si acest vis/nebunie, Cosmin Andron pentru informatii si incredere, Adi Andone pentru bocancii de altitudine, David Neacsu pentru echipament si sfaturi, Chrisitine Thellmann pentru sacul de dormit si primus, Oli Haidu pentru ochelari si lopata, Corina si Lucian Clinciu pentru produsele Sponser, tuturor prietenilor care m-au incurajat, si nu in ultimului rand familiei care a fost langa mine.

Echipa a fost formata din: Cristian Niculesc Tagaras, baiat hotarat si ultra relaxat din Baia Mare; care revenea in Alaska pentru Varful Denali dupa ce in urma cu un an din cauza vremii nefavorabile a trebuit sa renunte, pentru el Denali fiind al cincilea varf din seria Seven Summits. Al doilea membru al expeditiei sa alaturat echipei pe ultima suta de metrii in persoana lui Tiberiu Pintilie din Galati/Bucuresti, om cu multe expeditii pe cele mai renumite varfuri ale lumii in Himalaya, Pamir..; Al trelea membru fiind eu, Dan Caba pentru care Varful Denali a insemnat cel de-al patrulea varf din seria Seven Summits si a X-a expeditie la activ.

Am zburat in data de 12 iunie pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Seatle (9:30 ore) – Anchorage (2:30) unde am aterizat la ora 19:15. Ne-am cazat la Hotel Super 8 si dupa ce am lasat bagajele in camera de „2 stele cazute” am iesit sa mancam si sa bem o bere de Alaska. Am descoperit o tara, o lume unde timpul a ramas in urma, adica aproximativ in anii ’85 – ’90. Sincer, sunt departe rau! Totul e functional dar invechit, oamenii sunt albi/albastrui cu priviri pierdute, stresati, manipulati, ingroziti de Putin, Rusia, ISIS si teroristi. Nu ma credeti! O sa va convingeti singuri…

Pe data de 13 iunie am inchiriat rachetele de zapada si am facut cumparaturile necesare: mancare, butelii de gaz, protectii de soare pt nas… Apoi am facut transferul cu un microbuz in Talkeetna, un orasel micut, cochet si linistit. Este punctul de plecare spre mare aventura. Ne-am cazat la Mrs. Path, House of 7 Trees unde am stat intr-un vechi garaj amenajat foarte prietenos.

Ziua de 14 iunie a fost rezervata bagajelor, cantarirea lor, rezolvarea formalitatilor pentru zborul pe ghetar facut cu cei de la Talkeetna Air Taxi. Am plecat personal cu 49 de kg de echipament, adica o geanta de 100 litrii si un rucsac de 70 l. Mult sau putin… greu de spus. In conditiile in care esti izolat pe ghetar pentru ~20 de zile trebuie sa ai bine gandit totul.

In 15 iunie am avut sedinta tehnica cu Rangerii parcului, unde ni s-a facut instructajul, am primit ultimele detalii legate de traseu,  starea zapezii si crevaselor, am primit containerul obligatoriu pentru „deseuri umane solide”, saci biodegradabili. Mai jos este o poza cu numarul de alpinisti inregistrati in anul 2015, adica 1057 si un procentaj de 45% de reusita in atingerea varfului.

La ora 16:45 ne-am urcat in avionul de 5 locuri si am zburat timp de 45 de minute peste peisajul unic al tundrei pana pe ghetar, unde am aterizat in tabara de baza de la altitudinea de 2200 m.

Aici primim saniile si canistrele de benzina. Incepem operatiunea de confectionare a sistemului de tragere pentru sanii, legarea bagajelor. Este o operatiune unde ai nevoie de ceva informatii dar mai ales imaginatie. La ora 19:00 plecam spre tabara 1 de la 2400 m unde ajungem la ora 00:30.  Am preferat sa urcam seara tarziu desi temperaturile scadeau destul de mult, dar riscul de a cadea in crevase era mult diminuat iar inaintarea pe zapada inghetata era mult mai facila. Era pentru prima data cand foloseam rachetele de zapada, prima data cand inaintam tragand o sanie dupa mine; dar ritmul constant a facut ca deplasarea sa fie fluenta. Am montat corturile si dupa ce am mancat si baut binemeritatul ceai ne-am pus la somn.

Dimineata zilei de 16 iunie ne-a intampinat cu cer senin. Crema cu filtru UV, ochelari de soare, sepci, Buff-uri toate protectiile necesare trebuiau folosite pentru ca soarele sa nu ne arda. Strangem fara graba toata tabara si cand temperaturile au inceput din nou sa scada am plecat si noi spre tabara 2 undeva la ora 17:45. La inceputul urcarii numita Sky Hill ne-am intalnit cu Mihnea si Ciprian care coborau dupa ce reusisera sa escaladeze varful cu 2 zile inainte.  I-am felicitat, am schimbat impresii si am pornit din nou. Bagajul mare si greu, frigul si diferenta de nivel de 800 de metrii pana in tabara de la 3200 m s-a resimtit in cele 8 ore de mers (ora 1:45). Am avut noroc ca am gasit locuri bune de cort si totul era incremenit de un calm de nedescris. Aici ai avantajul imens ca nu esti presat de venirea noptii pentru ca ai lumina 24/24. Soarele disparea de pe cer doar pentru cateva ore dar era lumina continua.

Ziua de 17 iunie a fost destinata aclimatizarii, odihnei. Am mancat si am citit.

In ziua de 18 iunie la ora 9:00 am pus in rucsaci mancarea si o parte din echipament pentru a-l urca in tabara 3 de la 4300m. Vremea continua sa ne uimeasca prin temperaturile relativ ridicate si perioada lipsita de vant. Nici chiar pe urcare in zona Squirrel Hill sau Windy Corner nu am avut probleme. Ne simteam bine si am profitat din plin, glumind si bucurandu-ne de peisaj. Am ajuns in zona taberei la ora 15:00 si am ingropat tot echipamentul marcand locul cu betele si tagurile primite de la rangeri. Pe la ora 16:30 am inceput coborarea si in nici doua ore eram la corturi.

Ziua de 19 iunie a fost „ziua cheiei” din aceasta expeditie, caci am hotarat sa ramanem pentru odihna in tabara de la 3200 m. A fost ziua in care ne-am aclimatizat perfect si asta s-a simtit in ritmul urmatoarelor zile dar si voia buna care ne-a insotit pe toata durata turei.

In dimineata zilei de 20 iunie am strans toata tabara, am ingropat ceva mancare si echipament pentru zilele de intoarcere si ne-am mutat la 4300m. Eu si Tibi am urcat doar cu rucsacii, Cristi a urcat si cu sania care a fost de foarte mare ajutor la coborare. Dupa Windy Corner am intrat in ceata si a inceput sa ninga. Atunci ne-am dat seama cat de urat si periculos este acest munte pe vreme rea. Am urmarit orbeste poteca pana in tabara unde pe ninsoare am montat corturile. S-au asezat aproximativ 30 de cm de powder dar care datorita temperaturii ridicate a facut priza buna cu straturile precedente si s-a compactat repede incepand din acea seara. Noaptea cerul s-a deschis iar vremea buna s-a instalat din nou.

21-22 iunie, doua zile de odihna. Am sunat acasa si prin intermediu SMS-urilor, avand prognoza meteo, am facut planul pentru urmatoarele zile. Ne-am delectat cu somon de Alaska, lipie, cascaval dar si slanina romaneasca :). Eu am folosit mai multe produse de la Sponser, ca si suplimente minerale, vitamine, hidratare dar si a compensa pierderea de proteine. Le recomand cu caldura!

In data de 23 iunie, decisi sa urcam cat mai usori, am curcat doar cu cortul lui Tibi si mancare pentru 3 maxim 4 zile. Am urcat zona cea mai inclinata a traseului numita The Wall unde este montata o coarda fixa. Am folosit blocatorul si pe masura ce urcam, apreciam tot mai mult tehnica alpina deprinsa de la bunul meu prieten Akos, in zilele de catarat impreuna. Dupa The Wall urmeaza o muchie frumoasa care se urmeaza matematic. Daca vremea e buna si nu bate vantul, te poti bucura de privelistea deosebita din aceasta zona, cea mai frumoasa de pe intreg traseul. Dupa 7 ore, in jurul orei 21:00 am montat cortul in tabara superioara. Cele aproximativ – 20 de grade Celsius, care pana dimineata au ajuns la aproximativ -25 le resimteam acceptabil. Datorita apusului rosiatic ce prognoza o urmatoare zi cu vreme frumoasa si a faptului ca toti trei ne simteam bine am decis sa incercam varful a doua zi.

Dimineata am asteptat soarele sa ne incalzeasca si relaxati am topit zapada pentru ceaiuri. In jurul ore 10:30 am inceput sa urcam spre Denali Pass. Traverseul este destul de inclinat si necesita prudenta ridicata, mai ales in functie de starea zapezii. Exista ancore fixe din 30 in 30 de metrii de care am asigurat. La ora 14:30 eram sus in sa. Am continuat spre „Football field” castigand diferenta de nivel. Am fost niste norocosi avand o vreme ideala din toate punctele de vedere. Senin perfect, fara vant si o temperatura acceptabila. Cum nu eram presati de venirea intunericului am continuat sa urcam relaxati. Ultima parte este abrupta, urmata de o creasta impodobita de cornise spectaculoase. La ora 19:30 am ajuns in cel mai inalt punct al continetului American, Varful Denali 6194 m. Am facut poze, ne-am felicitat, am sunat acasa bucurosi. Coborarea am inceput-o la 20:30 si in 4 ore eram din nou la adapostul cortului nu innainte de a resimti din plin frigul aspru din zona traverseului dinstre Denali Pass.

Toata ziua de 25 am dormit si ne-am hidratat. Am strans incet tabara si la ora 19:30 am inceput coborarea. La ora 21:20 eram in tabara de la 4300. Am decis sa impachetam si tabara asta si sa ne continuam retragerea, plecam pe la ora 00:30. Noroc cu sania lui Cristi pe care am incarcat mare parte din echipament. Cele aproxiamtiv 35 de kg de pe sanie s-au simtit pe coborarea din Squirrel Hill iar in zona Motocile Hill am filat sania „stil rapel” lucru care ne-a usurat munca considerabil. In tabara 2, de la 3200, am ajuns la ora 3:15. Am dezgropat bagajele si le-am repartizat pe doua sanii. Dorinta de a nu mai petrece inca o zi pe ghetar ne-a mobilizat continuand retragerea spre tabara de baza 2200 m. Dupa exact 16 ore de mers (ora locala 11:30) de cand am plecat din tabara superioara 5200 m eram la avion. Dupa o asteptare de 5 ore, in care am primit bonus fiecare o doza de bere = lichid miraculos, am zburat spre civilizatie in Talkeetna (ora 18:51).

Aici dupa un binemeritat dus am fugit sa contiunuam hidratarea, delectandu-ne cu o friptura de vita de nota 10. 🙂

Relaxare, plimbari in zona lacurilor si activitatea extra a continuat cu un pescuit organizat la somon. A costat o mica avere, de prins nu prea am prins, dar asa o data in viata merita incercat. Am avut placerea si onoare sa primim in vizita fostului ambasador SUA in Romania, el fiind translatorul intre Ceausescu si Nixon. Un om deosebit care vorbea excelet romaneste desi trecusera 30 de ani de la plecare sa.

Pe data de 29 iunie ne-am intors in Anchorage, iar pe 30 iunie impreuna cu Cristi am mai facut o tura pe traseul numit Crow Pass Trail intre Girdwood de unde am plecat la ora 12:45 si Eagle River State Park unde am ajuns dupa un mars sustinut dupa 10 ore ~ora 22:30. Din pacate nu am reusit sa convingem sa ne ia nimeni la ocazie si dupa inca 2 ore de mers „degeaba” l-am sunat pe Tibi care a venit pe la 01:30 cu un taxi :).

In data de 2 iulie am facut o tura cu bicicletele in zona Flattop Mountain unde am descoperit niste trail-uri de MTB si downhill foarte incitante. Am parcurs aproxiamtiv 40 de km dar nu va spun cu ce biciclete (de imprumut). :))

O expeditie care a „curs”. A iesit totul perfect! Am fluturat steaguri (peste tot) si am ras pe cinste. Am fost o echipa frumoasa, am fost cei mai norocosi avand o vreme perfecta. Conditii mai bune nu cred ca se pot intalni pe acest munte. Un varf frumos, o experienta pe cinste dar care trebuie tratat cu maxima seriozitate.

Va multumesc baieti pentru inca o treapta urcata cu succes.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

Publicat pe Actualizat pe

Expeditia Ararat 5165m pe skiuri de tura la FINAL

     Perioada: 24.04 – 04.05.2013
     Echipa: Christine Thellmann, Corina Fodor, Akos Kozma si Caba Dan
     Scopul: escaladarea varfului Ararat 5165 m pe skiuri de tura
     Locatia: Estul Turciei, 6 km de Armenia si 30 de Iran
     Foto: Caba Dan – galeria aici!
     Partener oficial cu multe multumri: Transavia 
      A fost odata ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti, o echipa de oameni care au visat spre varfuri inzapezite si pentru care skiul de tura i-a unit intr-un „Spirit”.
Expeditia Ararat 2013 a devenit realizatate numai cu ajutorul partenerului Transavia, care ne-a inteles si ne-a sprijinit sa ne indeplinim visul. Un vis care il avusem si acum ~ 10 ani dar care sa materializat in acest an.
     Mi-am dorit foarte mult sa mergem in formula de patru a echipei Spirit. O echipa sudata si care a functionat perfect de-a lungul timpului, formata din niste oameni pentru care prietenia, iubirea de munte, determinarea in atingerea inaltimilor dar si simplitatea sunt virtuti esentiale. 
     Expeditia a durat 11 zile iar deplasarea s-a facut pe ruta: Medias – Bucuresti, avion cu escala la Istambul pana la Agri iar de acolo inca 100 de km cu autobuzul pana in orasul Dogubayazit (1400 m altitudine). Aici ne-am intalnit cu ghizii nostrii (Saphat un kurd 100% si Anisca o poloneza), care s-au dovedit a fi de la o alta agentie de turism dar niste oameni deosebiti, prietenosi si foarte bine intentionati.

La o masa traditionala incercand preparatele specifice
La o masa traditionala incercand preparatele specifice
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri...
Descoperint mirodeni, fructe uscate, dulciuri…

Dupa o noapte intr-un hotel de doua margarete dar cu camere mari si un mic dejun bun ne-am urcat intr-un microbuz care ne-a dus pana la altitudinea de ~ 2300 m. De aici bagajele mari au fost puse pe cai iar noi cu rucsacei mici am urcat ~ 3 ore pana in tabara 1 – 2800 m. La primul contact cu muntele, analizand conformatia conica, inclinatia, altitudinea de la care incepea zapada dar si roca vulcanica am tras concluzia ca Araratul este, daca pot spune asa, un „hibrid” intre Varful Elbrus din Rusia si Kilimanjaro din Tanzania.

Varful Ararat ne asteapta
Varful Ararat ne asteapta
Caii care ne vor transporta bagajele
Caii care ne vor transporta bagajele

Prognoza de vreme buna pentu urmatoarele 7 zile s-a adeverit, ninsorile au incetat cu cateva zile de venirea noastra, temperaturile au urcat in oras undeva la 18 grade iar pe varful muntelui undeva la -12 grade. Vizibilitatea buna ne-a permis sa analizam muntele de la distanta, facand tot felul de planuri si analizand culoarele de ski. Dupa ce am montat corturile am decis sa urcam pe skiuri de tura pentru aclimatizare spre tabara 2.

Ruta noastra
Ruta noastra
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata
Cu cateva bomboane, prietenie a fost legata

Ne-am miscat bine si in nici 2 ore am atins altitudinea de 3200 m. Ne-am dat seama ca zapada este buna de ski doar in timpul zilei intre orele 12:00 – 14:30 cand incalzita de soare era mult mai permisiva. In rest era destul de valurita si crusta inghetata iti dedea ceva emotii la coborare.

      Deoarece eram in afara sezonului, pe munte eram doar 9 persoane care urcam. Noi, 4 romani, 2 americani si 2 englezi. In prima zi ne-am petrecut cu alte doua expeditii una de nemti destul de numeroasa de ~ 20 de persoane si inca una mai micuta de austrieci. Din pacate nu ajunsesera pe varf din cauza vantului puternic si a vremii instabile.
      Seara ne-am adunat la un ceai in cortul bucatarie unde ne-am pus la taclale. Ghizii ne-au confirmat ca era primii romani pe Ararat veniti ce skiuri de tura, ca ukrainienii sunt montaniarzi foarte puternici si ca in ultimii ani numarul turistilor este tot mai mare. Vantul a suflat violent toata seara, dar corturile fiind bine ancorate si de calitate nu de-au creat emotii.

Apus in tabara 1 la 2800 m
Apus in tabara 1 la 2800 m
Seara, la sedinta tehnica :)
Seara, la sedinta tehnica 🙂
Seara la -13 grade si vant de 70  km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Seara la -13 grade si vant de 70 km la ora, cortul de bucatarie pare o vela a unei corabii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Tabara 1, situata la limita zapezii
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa :P
Akos, cautand in zare Varful Vladeasa 😛
La micul dejun!
La micul dejun!

A doua zi dimineata dupa ce am impachetat tot ne-am mutat tabara la 3400 m. Vremea buna si inaintarea pe skiuri a fost placuta, reusind sa urcam pentru aclimatizare pana undeva la altitudinea de 4000 de metrii. In pachetul agentiei aveam doau mese incluse, dimineata fiind un mic dejun cu ceai, cafea, biscuiti, fructe uscate, branzeturi, rosii, castraveti dar si ceva dulciuri. Seara ne bucuram de cate o ciorba consistenta cu linte, fasole si legume, iar felul doi cu ceva orez, legume si ceva carne.

Multumim Transavia
Multumim Transavia
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Spre tabara 2 pe skiuri de tura
Salam aleikum
Salam aleikum
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
Coborare din tura de aclimatizare la 4000 m
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
In tabara 2 la 3400 de in formula completa
 Fiind „niste inclusi” pe langa cei doi americani, care aveau planuit varful in ziua a treia a trebuit sa ne adaptam si sa incercam si noi varful odata cu ei. Ne simteam bine, eram in forma si vremea era perfecta asa ca la ora 3:00 ne-am ridicat din corturi. Inca era intuneric dar luna plina lumina toata tabara ca un felinar oferindu-ti un sentiment de calm si protectie. Ne pregatim echipamentul si facem inventarul: pufoicile, manusile, caciulile, crema cu UV, ochelarii de soare, termosul cu ceai, pieile de foca sunt pe skiuri asa ca plecam in liniste dupa ghidul nostru. Din pacate zapada este foarte inghetata si neavand coltari pe skiuri decidem ca e mai usor sa ne punem skiurile pe rucsaci.
Urcam incet si sigur
Urcam incet si sigur
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Conul de umbra a varfului Ararat vazut la ora 5:00
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Panta nu e usoara, noroc cu zapada inghetata
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Linia orizontului si teritoriul Iranian in departare
Aici am lasat skiurile  - 4650 m
Aici am lasat skiurile – 4650 m
     Soarele incepe sa lumineze varfurile din jur si noi urcam constant si in tacere. Linistea este tulburata de un englez care cade la o intorcere si aluneca 150 m. Se ridica si face semne ce totul e in regula. Suflam usurati si continuam traseul. Soarele ne incalzeste si incepe sa inmoaie usor zapada, Dupa aproximativ 6 ore de la plecare atingem limita superioara a zapezii de unde se poate skia. Altitudinea este aproximativ 4650 , si aici lasam schiurile. Bem un pahar de ceai, mancam un baton si analizam traseul. Pana acum panta a fost destul de inclinata dar  nu tehnica. De aici urmeaza o muchie bolovanoasa, iar poteca urca in serpentine. Ghidul ne spune ca nu mai avem mult pana pe varf. Doar 5 ore. Ramanem blocati! Inca 5 ore? Hmmm… cam ciudat, dar vom vedea in curand. Ne dam seama ca nu e o gluma pentru ca inca nu vedem varful mare, care stiam de pe Google Earth ca este unul bontit si acoperit de zapada.
     Apa si ceaiul incepe sa se termine. In rest, inaintarea este constanta, starea de spirit buna iar vremea perfecta ne dau incredere in reusita noastra. Din pacate capul lui Akos incepe sa doara. Altitudinea se face simtita cu fiecare metru urcat iar fratele meu hotaraste sa se intoarca! O hotarare grea atat pentru el cat si pentru noi. Analizam situatia si stiind experienta si cunostintele lui Akos suntem siguri ca este o decizie luata in cunostinta de cauza. Nu are rost sa forteze! Nu are rost sa riste nimic. Muntele ramane acolo iar sanatatea este pe primul loc. Rugam ghidul sa coboare cu el pentru a nu cobora singur. De la 4900 m raman eu, Christine si Corina. Toti ne simtim bine dar parca necunoscutul ne dadea un plus de adrenalina. Oare cat mai facem pana pe varf. Oare o sa ne ajunga timpul sa si coboram pe lumina? Ma uit tot timpul in spate si incerc sa memorez exact ruta pe care o urmam. Sincer, pe timp de ceata orientarea sunt convins ca este foarte dificila.

Cu mult deasupra norilor
Cu mult deasupra norilor
     Urcam si depasim un varf, si inca unul, urmeaza altul. Parca acesta urcare nu se mai termina. Orele se scurg iar timpul incepe sa fie o problema. Acum avem contact vizual cu varful Ararat. Dar pana sa atingem altitudinea maxima de 5165 m mai avem mult! Corina ma intreaba daca numai iei i se pare grea si lunga aceasta urcare. Cadem de comun acord ca poate am subestimat putin aceasta provocare. Si ca de fiecare data, muntele te face sa intelegi cat de mic esti. Ca esti la dispozitia lui si nu te lasa ajugi acolo sus fara a invata o lectie, fara a fi umil si recunoscator, fara a aprecia mareti lui. Dar totodata sa ne uitam in interiorul noastru, si cu fiecare pas si fiecare greutate evolueaza, devine mai umil si iubitor, mai intelept si mai tolerant, mai prietenos si mai bun. 
    Ajungem pe un varf secundar dar unde dam de ghetarul vechi care viscolit de vanturi puternice a ramas dezgolit, primindu-ne ostil cu gheata albastra, dura si slefuita. Coltarii trebuie infipti bine pentru ca la fiecare pas poti sa aluneci, iar o asemenea greseala sigur se termina cu urmari grave. Sincer nu ne este tot una! Inclinatia nu este foarte mare dar daca ar fi sa aluneci nu ne-am mai opri…. decat in Iran. La urcare siguranta este parca mai buna dar analizand cele 10 ore jumate trecute de la plecare, cei 1800 m diferenta de nivel urcati si faptul ca de 2 ore nu mai bausem lichide de comun acord Christine decide sa ne astepte putin sub varf. 
     Continui cu Corina spre acel punct de maxim mult dorit dar aventura nu s-a terminat. Mai avem de trecut inca doua zone de gheata dura si inclinatie ridicata. Suntem la 20 de metrii sub varf si la 100 de metrii distanta. Oare merita riscul de a atinge acel stalp care indica 5165 de metrii. Corina ma lasa pe mine sa decid daca continuam sau nu. De multe ori m-am gandit ca am fost prea precaut dar acum suntem atat de aproape! Urc incet si fiecare pas il pun cu grija infigand coltarii cat se paote de mult. Si ca in filme, cand mai aveam un pas sa ies din zona de gheta, (ceea ce nu mi s-a intamplat niciodata) imi cade coltarul de pe clapar si aluneca la 2 metrii sub mine. Mi-a stat inima in loc. Corina se repede si pune batul de schi sub coltar, dar cand sa-l ridice aluneca din nou. Horror!!! Coltarul aluneca usor dar totul Corina reuseste sa-l opreasca. Pasul pana pe zapada a fost unul greu dar atat de important pentru mine. Am ajuns pe varful Ararat! Am reusit! E ora 15:05. Facem doua poze si nici macar nu apucam sa ne felicitam bine. Corina propune sa o facem cand ajungem jos pentru ca doar atunci o sa ne simtim in siguranta.

Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Corina victorioasa pe Varful Ararat 5125 m
Transavia din nou la inaltime - Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Transavia din nou la inaltime – Caba Dan pe Varful Ararat 5165 m
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Varful Araratul mic si peisaj de pe cel ma inalt punct al Turciei
Christine la inaltime! Felicitari!
Christine la inaltime! Felicitari!
Coboram cu precautie si suspans. Trecem de campurile ghetarului si facem poze cu Christine care desi nu a atins acel maraj a fost acolo sus pe varf cu noi. A dat dovada ca este foarte puternica. 
     Coboram repede iar muntele arata asa de bine in apusul portocaliu a zilei. Ajungem la shiuri! Lipsa apei este tot mai puternic resimtita. Ne punem skiurile in picioare. Ne gandim la Akos si ne rugam sa fi ajuns cu bine jos. Coboram in cristiene scurte caci zapada este destul de inghetata. Ne asteptam reciproc si rapid ajungem la altudinea de 4200 de metrii unde decidem ca e mai usor sa coboram pe picioare. Visam la lichide: ceai…. apa multa… fructe…
       La ora 19:00 ajungem cu ultimele raze de soare in tabara 2 dar unde corturile si echipamentul a fost strans si trimis jos in tabara 1. Akos si ghidul nostru ne intampina bucurosi cu 2 mere si un litru de apa. Suntem obositi iar vestea ca trebuei sa coboram de pe munte in aceeasi zi parca nu ne afecteaza cu nimic. Coboram in tacere si dupa inca 1:30 ore ajungem in tabara 1 la 2800 m. Ne lasam claparii si luam ghetele. Marsul continua pana la ora 22:10. Suntem noi pregatiti fizic dar nici Supermani nu suntem. Ne punem in microbuz si la ora 23:15 intram in hotel. Ducem bagajele sus si cerem sa ni se pregateasca o omleta mare si o salata de rosii, lucru care se intampla. Bem lichide iar mancarea parca ne-a mai inviorat.
       A fost o zi lunga in care am mers 18 ore din care 11 in urcare.  Am facut 1800 m diferenta de nivel si am atins cel mai inalt varf al Turciei, varful Ararat 5165 m, locul unde arca lui Noe sa oprit dupa potop. Si pentru noi toti acest varf  fost o victorie, care pentru a nu stiu a cata data ne-a incercat, ne-a aproiat, ne-am dat emotii, dar totodata ne-a facut mai buni. Le multumesc coechipierilor mei, Chrisitine, Corina si Akos pentru tot! Au fost puternici si hotarati facand aceasta victorie posibila. Toti am fost acolo sus si ne-am unit in celasi Spirit!
 
Multumim Transavia pentru sprijin si suport!  

Marmolada 3342m, cel mai inalt varf din Dolomiti

Publicat pe Actualizat pe

 Marmolada 3342m, cel mai inalt varf din Dolomiti

       Data: 01.07.2011
      Zona: Dolomiti, Varful Marmolada 3342m
      Trupa: Corina, Mihai, Adi, Eugen, Radu, Tucu si eu
      Foto: Corina Fodor – https://picasaweb.google.com/corinafodorm/20110702Marmolada
    Vremea se arata buna in Cortina D’Ampezzo, asa ca alegem sa plecam dis de dimineata spre cel mai inalt varf din Dolomiti si anume Marmolada. Drumul spre punctul de pornire are vreo 50 de km si este ceva superb pe sufletul oricarui bike-ar, fie ca e pe  cursiera sau pe o motocicleta suparata. Drumul urca abrupt in serpentine si cu o panta de pana la 18%. Nu degeaba trece Turul Italiei pe aici! Pasul Geau si Falzarego sunt niste puncte de interes turistic si de o frumusete aparte. Sunt la o altitudine de ~ 2200 m si privelistea pe care o ai in jur este de poveste.
    Dupa vreo ora de condus ajungem la punctul de plecare spre Marmolada si nume Lacul Fedaia 2052 m, de unde luam asa numitele butoaie (instalatie pe cablu) pana la cota 2650. Ruta noastra este sub forma de circuit si desi acasa hotarasem sa abordam varful din partea dreapta la vederea ghetarului hotaram sa urcam pe el. „Cel de sus” a tinut cu noi si de data asta asa ca vremea este perfecta pentru tura. Vizibiliate maxima, soare si o temperatura optima. Pe ghetar poteca este bine batuta si nu impune decat umpic de atentie. La iesirea sus in creasta este un pasaj de ~ 15o m de via ferrata  fara dificultati. Dupa 3 ore atingem varful Marmolada 3342 m. Mancam ceva fructe uscate si niste apa si dupa pozele de rigoare incepem coborarea. 
       Desprec coborare sunt multe de povestit… au fost vreo 500 m diferenta de nivel in descatarare pe o via feratta foate incitanta. Senzatia de a cobora in coltari pe scari metalice cabluri si pene de fier este chiar interesanta. Si mai interesent era suierul pietrelor care mai scapau de la cei de sus :P. Daca la urcare am facut 3 ore la coborarea am facu  3:30… bine… traseul este si mai lung. Cu ocazia asta ne-am facut „plinul” de via ferrata urmand ca in urmatoarele zile sa cataram.
      Inca un obiectiv indeplinit cu brio si o satisfactie frumoasa dupa o tura echilibrata intr-o zona sportiva deosebita.