escaladare

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Publicat pe Actualizat pe

Expeditie Alaska 2015 – Varful Denali 6194m

Cel mai inalt varf al continentului Nord American

Data: 12-28 iunie 2015

Scop: expeditie Varful Denali – Alaska

Trupa/foto: Cristi Niculescu Tagaras, Tiberiu Pintilie si Caba Dan

Urmareste FILMUL expeditiei! Click: https://www.youtube.com/watch?v=s1BmJcX0daU

„De la vis porneste totul”! Asa a venit si aceasta expeditie, ca si o trezire brusca dintr-o stare de  visare, intr-o realitate cat se poate de palpabila, simtind „la rece” o superba reusita.

Dupa ascensiunea varfului Aconcagua, bineinteles ca aveam in gand urmatorul pas si anume Varful McKinley (Denali din acest an). Ne gandeam la el, am incercat sa aflam detalii de la persoanele care au fost acolo, despre experienta din Alaska. Aflasem ca este un munte frumos, dar unde „este foarte frig”, inseamnand ca il simti in toate oasele.

Toata povestea a fost o „aliniere a planetelor”. Pozitive binenteles! Am primit un telefon de la Cosmin Andron in care imi propunea sa plec in Alaska cu un prieten bun de-al lui. Toate bune, doar ca trebuia sa ma hotarasc in 2-5 zile maxim. Da! Am mai plecat eu… (in 6 ore de la primirea unei invitatii la ski Austria), dar aici era vorba de o expeditie serioara si nu oriunde ci in Alaska :). Graba era din pricina faptului ca este pentru Denali se depune o cerere (un fel de CV sportiv) pentru a fi acceptat,  cu minim 60 de zile inaintea plecarii.

Am stat cam 24 de ore si am analizat situatia si am spus: „de ce sa nu incerc!”. Hotarat am mers cu proiectul meu la SNGN Romgaz, unde cauza mea a fost inteleasa si am primit o gura de oxigen echivaland 35% din valoarea expeditiei. Au urmat cateva saptamani nebune in care a trebuie sa imi rezolv echipamentul (cumparat si imprumutat unele piese lipsa), rezervat avion, reinnoit pasaport, intocmit acte pentru Visa SUA, rezervari avion ghetar, cazare, transport… Totul culmina cu obtinerea vizei de State pe ultima suta de metri care daca nu o obtineam pierdeam totul…

Stelele au stralucit deasupra mea si totul a mers ca un ceas elvetian. Toate s-au rezolvat atat de natural si de firesc. Tin sa multumesc de la inceput oamenilor din Romgaz care m-au sprijinit, dar si: Aniko pentru energia si sustinerea transmisa in a-mi indeplini si acest vis/nebunie, Cosmin Andron pentru informatii si incredere, Adi Andone pentru bocancii de altitudine, David Neacsu pentru echipament si sfaturi, Chrisitine Thellmann pentru sacul de dormit si primus, Oli Haidu pentru ochelari si lopata, Corina si Lucian Clinciu pentru produsele Sponser, tuturor prietenilor care m-au incurajat, si nu in ultimului rand familiei care a fost langa mine.

Echipa a fost formata din: Cristian Niculesc Tagaras, baiat hotarat si ultra relaxat din Baia Mare; care revenea in Alaska pentru Varful Denali dupa ce in urma cu un an din cauza vremii nefavorabile a trebuit sa renunte, pentru el Denali fiind al cincilea varf din seria Seven Summits. Al doilea membru al expeditiei sa alaturat echipei pe ultima suta de metrii in persoana lui Tiberiu Pintilie din Galati/Bucuresti, om cu multe expeditii pe cele mai renumite varfuri ale lumii in Himalaya, Pamir..; Al trelea membru fiind eu, Dan Caba pentru care Varful Denali a insemnat cel de-al patrulea varf din seria Seven Summits si a X-a expeditie la activ.

Am zburat in data de 12 iunie pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Seatle (9:30 ore) – Anchorage (2:30) unde am aterizat la ora 19:15. Ne-am cazat la Hotel Super 8 si dupa ce am lasat bagajele in camera de „2 stele cazute” am iesit sa mancam si sa bem o bere de Alaska. Am descoperit o tara, o lume unde timpul a ramas in urma, adica aproximativ in anii ’85 – ’90. Sincer, sunt departe rau! Totul e functional dar invechit, oamenii sunt albi/albastrui cu priviri pierdute, stresati, manipulati, ingroziti de Putin, Rusia, ISIS si teroristi. Nu ma credeti! O sa va convingeti singuri…

Pe data de 13 iunie am inchiriat rachetele de zapada si am facut cumparaturile necesare: mancare, butelii de gaz, protectii de soare pt nas… Apoi am facut transferul cu un microbuz in Talkeetna, un orasel micut, cochet si linistit. Este punctul de plecare spre mare aventura. Ne-am cazat la Mrs. Path, House of 7 Trees unde am stat intr-un vechi garaj amenajat foarte prietenos.

Ziua de 14 iunie a fost rezervata bagajelor, cantarirea lor, rezolvarea formalitatilor pentru zborul pe ghetar facut cu cei de la Talkeetna Air Taxi. Am plecat personal cu 49 de kg de echipament, adica o geanta de 100 litrii si un rucsac de 70 l. Mult sau putin… greu de spus. In conditiile in care esti izolat pe ghetar pentru ~20 de zile trebuie sa ai bine gandit totul.

In 15 iunie am avut sedinta tehnica cu Rangerii parcului, unde ni s-a facut instructajul, am primit ultimele detalii legate de traseu,  starea zapezii si crevaselor, am primit containerul obligatoriu pentru „deseuri umane solide”, saci biodegradabili. Mai jos este o poza cu numarul de alpinisti inregistrati in anul 2015, adica 1057 si un procentaj de 45% de reusita in atingerea varfului.

La ora 16:45 ne-am urcat in avionul de 5 locuri si am zburat timp de 45 de minute peste peisajul unic al tundrei pana pe ghetar, unde am aterizat in tabara de baza de la altitudinea de 2200 m.

Aici primim saniile si canistrele de benzina. Incepem operatiunea de confectionare a sistemului de tragere pentru sanii, legarea bagajelor. Este o operatiune unde ai nevoie de ceva informatii dar mai ales imaginatie. La ora 19:00 plecam spre tabara 1 de la 2400 m unde ajungem la ora 00:30.  Am preferat sa urcam seara tarziu desi temperaturile scadeau destul de mult, dar riscul de a cadea in crevase era mult diminuat iar inaintarea pe zapada inghetata era mult mai facila. Era pentru prima data cand foloseam rachetele de zapada, prima data cand inaintam tragand o sanie dupa mine; dar ritmul constant a facut ca deplasarea sa fie fluenta. Am montat corturile si dupa ce am mancat si baut binemeritatul ceai ne-am pus la somn.

Dimineata zilei de 16 iunie ne-a intampinat cu cer senin. Crema cu filtru UV, ochelari de soare, sepci, Buff-uri toate protectiile necesare trebuiau folosite pentru ca soarele sa nu ne arda. Strangem fara graba toata tabara si cand temperaturile au inceput din nou sa scada am plecat si noi spre tabara 2 undeva la ora 17:45. La inceputul urcarii numita Sky Hill ne-am intalnit cu Mihnea si Ciprian care coborau dupa ce reusisera sa escaladeze varful cu 2 zile inainte.  I-am felicitat, am schimbat impresii si am pornit din nou. Bagajul mare si greu, frigul si diferenta de nivel de 800 de metrii pana in tabara de la 3200 m s-a resimtit in cele 8 ore de mers (ora 1:45). Am avut noroc ca am gasit locuri bune de cort si totul era incremenit de un calm de nedescris. Aici ai avantajul imens ca nu esti presat de venirea noptii pentru ca ai lumina 24/24. Soarele disparea de pe cer doar pentru cateva ore dar era lumina continua.

Ziua de 17 iunie a fost destinata aclimatizarii, odihnei. Am mancat si am citit.

In ziua de 18 iunie la ora 9:00 am pus in rucsaci mancarea si o parte din echipament pentru a-l urca in tabara 3 de la 4300m. Vremea continua sa ne uimeasca prin temperaturile relativ ridicate si perioada lipsita de vant. Nici chiar pe urcare in zona Squirrel Hill sau Windy Corner nu am avut probleme. Ne simteam bine si am profitat din plin, glumind si bucurandu-ne de peisaj. Am ajuns in zona taberei la ora 15:00 si am ingropat tot echipamentul marcand locul cu betele si tagurile primite de la rangeri. Pe la ora 16:30 am inceput coborarea si in nici doua ore eram la corturi.

Ziua de 19 iunie a fost „ziua cheiei” din aceasta expeditie, caci am hotarat sa ramanem pentru odihna in tabara de la 3200 m. A fost ziua in care ne-am aclimatizat perfect si asta s-a simtit in ritmul urmatoarelor zile dar si voia buna care ne-a insotit pe toata durata turei.

In dimineata zilei de 20 iunie am strans toata tabara, am ingropat ceva mancare si echipament pentru zilele de intoarcere si ne-am mutat la 4300m. Eu si Tibi am urcat doar cu rucsacii, Cristi a urcat si cu sania care a fost de foarte mare ajutor la coborare. Dupa Windy Corner am intrat in ceata si a inceput sa ninga. Atunci ne-am dat seama cat de urat si periculos este acest munte pe vreme rea. Am urmarit orbeste poteca pana in tabara unde pe ninsoare am montat corturile. S-au asezat aproximativ 30 de cm de powder dar care datorita temperaturii ridicate a facut priza buna cu straturile precedente si s-a compactat repede incepand din acea seara. Noaptea cerul s-a deschis iar vremea buna s-a instalat din nou.

21-22 iunie, doua zile de odihna. Am sunat acasa si prin intermediu SMS-urilor, avand prognoza meteo, am facut planul pentru urmatoarele zile. Ne-am delectat cu somon de Alaska, lipie, cascaval dar si slanina romaneasca :). Eu am folosit mai multe produse de la Sponser, ca si suplimente minerale, vitamine, hidratare dar si a compensa pierderea de proteine. Le recomand cu caldura!

In data de 23 iunie, decisi sa urcam cat mai usori, am curcat doar cu cortul lui Tibi si mancare pentru 3 maxim 4 zile. Am urcat zona cea mai inclinata a traseului numita The Wall unde este montata o coarda fixa. Am folosit blocatorul si pe masura ce urcam, apreciam tot mai mult tehnica alpina deprinsa de la bunul meu prieten Akos, in zilele de catarat impreuna. Dupa The Wall urmeaza o muchie frumoasa care se urmeaza matematic. Daca vremea e buna si nu bate vantul, te poti bucura de privelistea deosebita din aceasta zona, cea mai frumoasa de pe intreg traseul. Dupa 7 ore, in jurul orei 21:00 am montat cortul in tabara superioara. Cele aproximativ – 20 de grade Celsius, care pana dimineata au ajuns la aproximativ -25 le resimteam acceptabil. Datorita apusului rosiatic ce prognoza o urmatoare zi cu vreme frumoasa si a faptului ca toti trei ne simteam bine am decis sa incercam varful a doua zi.

Dimineata am asteptat soarele sa ne incalzeasca si relaxati am topit zapada pentru ceaiuri. In jurul ore 10:30 am inceput sa urcam spre Denali Pass. Traverseul este destul de inclinat si necesita prudenta ridicata, mai ales in functie de starea zapezii. Exista ancore fixe din 30 in 30 de metrii de care am asigurat. La ora 14:30 eram sus in sa. Am continuat spre „Football field” castigand diferenta de nivel. Am fost niste norocosi avand o vreme ideala din toate punctele de vedere. Senin perfect, fara vant si o temperatura acceptabila. Cum nu eram presati de venirea intunericului am continuat sa urcam relaxati. Ultima parte este abrupta, urmata de o creasta impodobita de cornise spectaculoase. La ora 19:30 am ajuns in cel mai inalt punct al continetului American, Varful Denali 6194 m. Am facut poze, ne-am felicitat, am sunat acasa bucurosi. Coborarea am inceput-o la 20:30 si in 4 ore eram din nou la adapostul cortului nu innainte de a resimti din plin frigul aspru din zona traverseului dinstre Denali Pass.

Toata ziua de 25 am dormit si ne-am hidratat. Am strans incet tabara si la ora 19:30 am inceput coborarea. La ora 21:20 eram in tabara de la 4300. Am decis sa impachetam si tabara asta si sa ne continuam retragerea, plecam pe la ora 00:30. Noroc cu sania lui Cristi pe care am incarcat mare parte din echipament. Cele aproxiamtiv 35 de kg de pe sanie s-au simtit pe coborarea din Squirrel Hill iar in zona Motocile Hill am filat sania „stil rapel” lucru care ne-a usurat munca considerabil. In tabara 2, de la 3200, am ajuns la ora 3:15. Am dezgropat bagajele si le-am repartizat pe doua sanii. Dorinta de a nu mai petrece inca o zi pe ghetar ne-a mobilizat continuand retragerea spre tabara de baza 2200 m. Dupa exact 16 ore de mers (ora locala 11:30) de cand am plecat din tabara superioara 5200 m eram la avion. Dupa o asteptare de 5 ore, in care am primit bonus fiecare o doza de bere = lichid miraculos, am zburat spre civilizatie in Talkeetna (ora 18:51).

Aici dupa un binemeritat dus am fugit sa contiunuam hidratarea, delectandu-ne cu o friptura de vita de nota 10. 🙂

Relaxare, plimbari in zona lacurilor si activitatea extra a continuat cu un pescuit organizat la somon. A costat o mica avere, de prins nu prea am prins, dar asa o data in viata merita incercat. Am avut placerea si onoare sa primim in vizita fostului ambasador SUA in Romania, el fiind translatorul intre Ceausescu si Nixon. Un om deosebit care vorbea excelet romaneste desi trecusera 30 de ani de la plecare sa.

Pe data de 29 iunie ne-am intors in Anchorage, iar pe 30 iunie impreuna cu Cristi am mai facut o tura pe traseul numit Crow Pass Trail intre Girdwood de unde am plecat la ora 12:45 si Eagle River State Park unde am ajuns dupa un mars sustinut dupa 10 ore ~ora 22:30. Din pacate nu am reusit sa convingem sa ne ia nimeni la ocazie si dupa inca 2 ore de mers „degeaba” l-am sunat pe Tibi care a venit pe la 01:30 cu un taxi :).

In data de 2 iulie am facut o tura cu bicicletele in zona Flattop Mountain unde am descoperit niste trail-uri de MTB si downhill foarte incitante. Am parcurs aproxiamtiv 40 de km dar nu va spun cu ce biciclete (de imprumut). :))

O expeditie care a „curs”. A iesit totul perfect! Am fluturat steaguri (peste tot) si am ras pe cinste. Am fost o echipa frumoasa, am fost cei mai norocosi avand o vreme perfecta. Conditii mai bune nu cred ca se pot intalni pe acest munte. Un varf frumos, o experienta pe cinste dar care trebuie tratat cu maxima seriozitate.

Va multumesc baieti pentru inca o treapta urcata cu succes.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Publicat pe Actualizat pe

 Varful Aconcagua 6962m – Argentina – cel mai inalt varf al ambelor continente Americane

Cu adevarat in expeditie!

Nopti si zile in cort, la multe minus grade; mancat putin spre deloc; topit zapada pentru facut ceai si supa; rabdare si multe rugaciuni ca vremea sa fie favorabila si o aclimatizare cat mai buna.

Este greu!!! Pentru fiecare metru urcat parca trebuie sa „rupi” ceva din tine ca si o jertfa, dar si multumirea si satisfactia reusitei e mare.

     Data: 09-31.01.2012
     Locatia: Argentina, oras Mendoza, M-tii Anzi – Valea Horcones
     Scopul: escaladarea varfului Aconcagua 6962m, cel mai inalt varf din ambele continente Americane si cel mai inalt varf din Emisfera Sudica
     Trupa: Christine Thellmann, Gabriela Calburean, Oana Serban, Csabi Lorintz, Caba Dan
     Foto: Caba Dan si Oana Serban
    A povesti experienta unei expeditii este ceva aproape imposibil si cu siguranta nu poate fi rezumata intr-un articol. Trairile si sentimentele noastre privind ascensiunea pe Aconcagua, cu ceea ce a insemnat ea, se schimba cu trecerea fiecarei zile. Raman in minte doar lucrurile frumoase, rememorezi doar senzatiile si trairile placute, zambesti in sinea ta cand iti aduci aminte cate un banc sau o gluma, ramane doar satisfactia reusitei si a experientei unice pe care ai trait-o. Ultima zi pe munte a fost una foarte lunga si dificila cu un traseu care a durat 9 ore de-a lungul a 26 de km prin bolovanisul Vaii Horcones, ceea ce a insemnat coborarea din tabara de baza Plaza de Mulas 4300m pana la iesirea din parcul Aconcagua in punctul Puente del Inca 3000m. In acest interval am avut timp sa meditez la ce as vrea sa fac pe viitor, sau la ce si cum ar trebui sa arate acest post. Astfel, am ajuns la doua variante! Fie va povestesc faptele in ordine cronologica, fie sa impart continutul in doua mari zone:
– una cu ce a fost greu, urat, inuman, la limita igienei, in care variatiile de temperatura de pana la 30 de grade in interval de cateva minute te solicita si te macina, cu orele petrecute in cort intr-o stare de moleseala asteptand… doar sa treaca timpul… cu amanunte de genu cum trebuie sa iti faci treaba mare intr-o punga de plastic pe care sa o cari cu tine de la 4300m altitudine in taberele superioare si apoi sa o aduci si jos… (in rucsac langa echipamentul tau „pretios” de sute de euro); si alte picanterii
– si zona in care dupa ce ai ajuns acasa  povestesti ce peisaje deosebite ai vazut, ce echipa si ce oameni minunati ai cunoscut acolo, ce victorie mare inseamna ascensiunea acestui varf.
     Deci sa o luam cronologic!
     Cred ca ar trebui sa incep prin a multumi partenerilor nostrii/a mei in aceasta aventura: S.N.G.N. Romgaz S.A., Transavia SA si Scarpa.ro. In luna mai deja era sigur ca plecam, asa ca am inceput pregatirile. Cautarea unei agentii de turism, rezervarea biletelor de avion, achizitioanarea echipamentului tehnic care nu-l aveam, gen bocanci dublii, corturi, etc.
    Echipa trebuia sa fie formata din 6 persoane, dar din pacate Cristina Scortaru a avut ghinion si si-a rupt incheietura unei maini. Neputandu-se recupera la timp, a „delegat” toata suflarea Bacaului si Moldovei, Oanei Serban, care si-a „reprezentat” cu mandrie si cinste meleagurile. Csabi a fost cel de-al doilea barbat a expeditiei. Un om ocupat spre extraordinar de ocupat… care are un simt al umorului deosebit, un  devotat spirit de echipa si un bun simt de mare calitate. El si-a pastrat povestile si bancurile pentru zilele petrecute impreuna, si bine a facut, caci fara o companie placuta cred ca o iei razna in zilele de asteptare in cort.
    Am plecat din tara pe data de 9 ianuarie 2012 pe ruta Bucuresti -> Madrid -> Buenos Aires -> Mendoza. Mai pe scurt, drumul a durat undeva la 35 de ore cu escale si schimbat de aeropoarte si terminale. Prima peripetie am avut-o in aeroportul de la Madrid. Avand timp de asteptare vreo 5 ore intre avioane am spus sa socializam si sa sarbatorim inceputul expeditie cu un vin de fructe – Sangria.
Sarbatorind plecarea si reintregirea echipei
Dupa doua sticle atmosfera era perfecta si orele zburau, insa voia buna a disparut odata ce am aflat ca nu asteptam in terminalul bun si pentru a ajunge la poarta de decolare trebuia doar sa facem operatiunea: sa urcam un etaj, sa coboram la subsol, sa luam metroul, sa iesim din aeroport, sa luam autobuzul verde, sa mergem pana la ultimul terminal, sa face check-in-ul, si apoi… sa cautam poarta noastra. Noroc ca mai aveam vreo ora si in ritm de maraton ne-am descurcat sa ajungem la timp.
     Zborul transatlantic a durat 13 ore, dar sincer, fiind pe timp de noapte, nu mi s-a parut foarte obositor si lung, mai ales ca am stat langa usa de pe aripa si am putut sa ne intindem picioarele :).
     Dupa ce am rezolvat birocatia necesara pentru recuperarea bagajului Oanei, am schimbat aeroportul in Buenos Aires cu transfer cu autocar vreo ora, verificari, check-in-uri si emotii ca bagajele sa se incadreze ca si greutate si inca un zbor de 2 ore  am ajuns in sfarsit in Mendoza, orasul destinatie. Aici erau +35 de grade si 5 ore diferenta de fus orar fata de Romania. Asa ca pe la ora 23 acolo, ora 04:00 in Romania, eram cazati si degustam berea argentineana stand pe o terasa mica in pantaloni scurti si sandale :).
     In data de 11.01.2012 am mers sa platim taxa de acces in Parcul Aconcagua si permisul de varf in valoare de ~750 $. Apoi am mers in Carrefour unde am facut aprovizionarea cu mancare. Alimentatia a fost bazata pe paste, orez, multe supe, lapte praf, fulgi de cereale, carne uscata, fructe uscate, ceva dulciuri, eu si Csabi ne-am mai rasfatat cu o sticla mica de ulei de masline si kechup :P. La final geanta/sacul cu alimente pentru mine si Csabi a costat cam 230 de dolari si cantarea cu lichide cu tot vreo 40 de kg :)) si deabea l-am urcat in taxi!
     La ora 12:30 am plecat spre Penitentes, o mica localitate care este aproape de intrarea in parc. Distanta ~ 200 km, timp de deplasare vreo 3:30. Aici ne-am cazat intr-o cabanuta simpatica care apartine agentiei cu care am lucrat si anume Lanko. Seara am socializat cu doi tipi de treaba din Australia si America, care urmau sa incerce varful pe Ghetarul Polonez.
In Penitentes, ultima noapte in civilizatie
    
La povesti cu alti temerari
     Tot aici am gasit si o asociatie care imi este mare fan ;)) 😛
Din partea fanilor mei argentinieni :))
     Dimineata zilei de 12.01.2012 a fost una destul de relaxanta in care am impartit echipamentul in saci si sacose pentru a putea fi cantarite in vederea transportului cu catarii pana in tabara de baza, Plaza de Mulas 4300m. Fiecare dintre noi a avut echipament (cort, coltari, haine si alimente) in jurul greutatii de 35-40 de kg. Noi ne-am pregatit rucsacii cu cele necesare pentru doua zile jumate, adica perioada necesara pana sa ajungem in tabara de baza. Cum urma sa dormim in tabara intermediara de la 3300 m, Confluencia, aveam nevoie de mancare, saci de cormit, haine groase pentru serile cu temperaturi sub zero grade, dar si hainele de vara. Ziua cand vremea era buna si nu batea vantul temeraturile erau de ~20 de grade. Ochelarii de soare, crema cu factor de protectie 50 UV, sapca si Bufful devenind accesorii obligatorii. Soarele este atat de puternic incat daca stai expus si doar pentru 15 minute poti suferii arsuri grave. Aici in Aconcagua este un paradox: in acelasi moment al zilei poti sa faci insolatie, dar poti sa faci si hipotermie din cauza temperaturilor scazute.
     Am intrat in parc in zona numita Puente del Inca, 3000 m altitudine.
Pod natural format prin depuneri de sulf si calcar
Aici ne-am inregistrat la adminstratia parcului si am primit pungi de gunoi personalizate, fiecare cu punga lui pe care era notat numarul de pe permisul de acces.
Intrarea in Parc
Laguna de Horcones
Inceputul traseului si ultimele zone de vegetatie
Echipa medieseana
Varful e acolo... departe!
Cei doi magnifici
Catarii care pot duce pana la 60 de kg fiecare
Drumul pana la Confluencia a durat 3:30 ore si a avut o lungime de ~ 6 km cu diferenta de nivel de 400m.
     Ajunsi in tabara ne-am cazat intr-un cort mare cu paturi supraetajate unde am fost cam 20 de persoane, fiecare cu sforaitul lui. 🙂
Prima zi, prima tabara
    
Un mare alpinist
O echipa adevarata
Confluencia 3400m
Un apus argentinean
Ziua de 13.01.2012a fost prima zi dedicata aclimatizarii asa ca pe la ora 10:00 am plecat cu rucsacei mici spre Plaza Francia. Am ajuns pana undeva la 3900 m de unde se vedea foarte spectaculos fata sudica a muntelui. Dupa foto-shooting si o perioada de povesti am coborat. Sus unde batea vantul erau undeva la 0 grade, iar mai jos spre tabara erau peste +25 de grade, deci o caldura destul de suparatoare! Din acest motiv am hotarat sa plecam in urmatoarea zi sper tabara de baza la ora 5:00, pentru a evita mersul in soare si caldura cat de mult posibil.
Marmota descurcareata - Oana
    
Ghetarul acoperita de morene
Aconcagua si fata sa sudica
Zorii zilei de 14.01.2012 ne-au prins in mers urcand spre Plaza de Mulas. Valea Horcones este una foarte arida si moarta, dar este foarte frumoasa datorita culoriilor rocilor. Anzii fiind munti de incretire, versantii fiind niste muzee geologice vii. Se pot studia faliile si tipurile de roci care se suprapun intr-un mod placut, fiecare roca fiind delimitata destul de bine prin textura si culoare.
    Drumul este unul foarte anevoios din cauza bolovanilor si a potecii instabile, plus ca distanta de peste 20 de km poate face acest drum unul destul de plictisitor. Mai in gluma, mai in serios am denumit aceasta zona „Desertul Gobi”.
    
Valea Horcones - spre tabara de baza
Dupa exact 8 ore eram in tabara de baza care parca s-a jucat de „Va-ti ascunselea” cu noi, ascunzandu-se dupa mai multe praguri bolovanoase. A fost o zi destul de solicitanta si grea. Am inceput sa ne montam corturile pe soare si am terminat pe ninsoare! A nins aproape toata noapte iar dimineata era aproape 30 de cm de zapada.
Multumim Romgaz
     Ziua de 15  ianuarie a fost ziua de „odihna”, asta insemnand ca activiatea de baza a fost sa bem lichide si sa mancam. Recomandarea mediciilor este sa bei 6 litrii pe zi. Dar cine bea atat? Nici camilele nu cred ca pot sa bea atat! Va dati seama ca dupa 4 litrii cedezi, urmand partea neplacuta, adica eliminarea lichidului, care la un momnet dat devine enervant de repetitiva.
     Toata ziua fierbeam apa si facem ceai si supa, mesele principale fiind formate predominant din diferitet feluri de paste si orez.
Am reusit si sa ma racesc umpic, iar doua zile am fost cam slabit, lucru frustrant si deloc placut.
    Ideea de a sta este ceva placut la o altitudine normala. Aici, insa, la 4300 m altitudinea isi spune cuvantul. Esti slabit, corpul incearca din toate puterile sa se adapteze. Organele sunt „stresate”, asta insemnand ca stomacul accepta mancare mai greu, e mai pretentios, digera mai greu; ficatul „face scandal” la fiecare miros mai puternic, mai ales la mirosul mancarii pline de E-uri.
    Orice activitate este greoaie! Sa te apuci sa faci un ceai este o actiune care necesita curaj si vointa. Cand termini gafai in primele zile de aclimatizare de parca ai fi alergat 20 de km. Te pui in cort sa citesti… si parca ceva nu e placut! Nu ai stare… iti vine sa dormi… cred si din faptul ca sti ca trebuie sa iti economisesti energia.
    Lucrul deosebit era aici o mica galerie de arta a unui pictor excentric care expunea conform diplomei de la Cartea Recordurilor la cea mai mare altitudine din lume 4300m. Tot aici era singurul loc in care eram conectati cu lumea, adica telefon si net prin satelit.
Cea mai inalta galerie de arta din lume - 4300m
     
Legatura cu civilizatia!
Am facut controlul medical unde iti sunt verificate tensiunea, pulsul si nivelul de oxigen in sange. Toti eram in parametri, insa simteam ca ceva nu este in regula cu mine.
     Dimineata zilei de 16.01.2012a fost pentru mine cea mai proasta! Eram slabit si dupa cum imi simteam corpul nici nu aratam prea bine. Aceasta zi era dedicata in program urcarii in tabara 1 (Canada 4900m) pentru aclimatizare si pentru a duce al doilea cort si o parte din echipament. Trupa urca iar eu raman la somn. 
Partenerul de suflet, Transavia
Oana este motorul grupului. Ea era cea mai in forma, se aclimatizase foarte bine si era foarte optimista si vesela. Dupa ce au montat corturile au coborat. Din nefericire cortul nou nout al Christinei este luat de vant, cu tot cu echipamentul din el si este facut „sita” gaurindu-se in mai multe locuri. Noroc ca Oana l-a prins ca ramaneam fara el.
     Ziua de 17.01.2012a fost ziua in care cu toti am mutat tabara in Canada 4900 m. Traseul a durat aproximativ 4 ore. Am montat corturile si am inceput sa topim zapada pentru a ne hidrata. Aici in Canada apa este o problema foarte mare. Singurele surse de apa sunt zapada, asta in cazul in care exista, numai trebuie avut grija de unde este luata pentru ca exista sansa sa fie contaminata din cauza igienei precare din zona,  fie un mic paraias care curgea intre orele 11:00 – 15:00 apoi ingheta.
O poza care de iti da aripi
   
Tabara 1 - Canada - 4900 m
Suntem... in Anzi!
In Canada am stat 2 nopti. Orele intr-o expeditie trec foarte greu mai ales daca ai probleme de aclimatizare, de alimentatie si hidratare. Un mare noroc l-am avut cu Csabi care a mai animat atmosfera.
    Cred ca eu aproape 6 zile nu am mancat mai nimic. Stomacul meu protesta indiferent de ce-i ofeream, asa ca am decis sa nu-i mai ofer nimic :)). Imi pare rau ca nu am notat ce am mancat in zilele de ascensiune. In afara de cativa bisicuiti, o ciocolata, cateva fructe uscate, cateva cubulete de slanina si carne uscata nu pot sa va spun. Sunt sigur ca „dopingul” de dimineata in care luam vitamina C, spirulina si VitaMax a avut efectul dorit. Pe masura ce urcam si treceau zilele ma simteam tot mai bine si in forma.
     Fetele in schimb s-au comportat deosebit de bine si tin sa le felicit. S-au mobilizat si comportat exemplar. Ele s-au simtit bine si in afara de cateva dureri de cap usoare dimineata nu au acuzat probleme. Cu mancarea nu au avut probleme, parca in ciuda mea mancau tot ce apucau. Cand le vedem cum mananca cate o farfurie mare de paste si mai si turnau cate o conserfa de peste peste… eu faceam 180 de grade si fugeam sa nu stimt mirosul tonului :).
    Christine si Oana au fost singurele care au fost in recunoastere in tabara 2, Nido de Condores 5300 m.
Indeletnicirea de baza
   
O sa beau 6 litrii de lichide! 🙂
Barbate... suntem in expeditie! Unde e plaja, soarele si mancarea?
Apoi in data de 19.01.2012 am urcat cu totii in „Cuibul condorilor”. O tabara asezata pe un platou intins cu multe locuri de cort. Problema era mersul la toaleta, singurele paravane fiind niste bolovani care iti acopereau „gleznele”. :)) Aaaa unul dintre lite-motivele expeditiei a fost aceasta problema a mersului la toaleta! Este un subiect delicat… dar trebuei „rezolvat”. Ideea este ca din tabara de baza 4300m esti obligat de regulile parcului Aconcagua sa faci treaba mare intr-o punga! Da! Intr-o punga nici macar speciala, ci una normala si subtire, asemanatoare sacilor menajeri. Punga o cari cu tine pe tot parcursul ascensiunii spre varf dar si inapoi, returnand continutul strans administratiei parcului. Nerespectarea acestei regului este sanctionata cu 1500 $ (dolari).  Dificila misiune nu? 😀
    Ziua de 20.01.2012a fost zi de odihna. Doar marmota descurcareata, alias Oana a decis sa urca in tabara 3, Berlin 5900m. Noi am ramas in jurul cortului.
Phantom 6000, un bocanc care vi-l recomand din toata inima! Multumesc Scarpa.ro
Asa as bea un ceai!!! 😛 Sau defapt nici sa nu-l mai vad!
Dimineata era trezirea de urgenta, asta insemnand ca la venirea soarelui ieseam din cort cu totul, adica sac de dormit, saltea, si toate obiectele, deoarece la caldura soarelui, condensul care era in interiorul cortului de forma unui strat gros de gheata incepea sa se topeasca in cort incepand sa ploua. Nici o problema! Ne faceam invioararea, ne beam cafeaua de dimineata si termosul de ceia, adica in total aproape 1,5 litrii de lichide. Acest ritual era absolut necear, pentru ca dimineata eram si ne simteam atat de deshidratati, incat gatul si caile respiratorii nu puteau functiona in parametrii normali.  Ma simteam ca un fruct pus special la uscat :).
Varful e acolo si ne asteapta
   
Ghetari si creste
Spre Berlin 5900m
Pe la ora 11:30 in data de 21.01.2012am urcat in tabara 3, la 5900. Aici in Berlin datorita vremii rele anuntate pentru urmatoarele zile lumea coborase si am gasit liber unul dintre refugii. Aceste adaposturi sint niste casute din lemn, dar care au o stare foarte precara de igiena. Noroc ca temperaturile scazute, care nu cred ca urcau ziua la mai mult de -10 grade, tineau totul foarte bine inghetat si „la pastrare”.   Norocul nostru a fost ca am avut la noi o folie mare de rafie folosita pentru protejarea  cortului care am intins-o pe jos si astfel cu saltelutele si izoprenele asezate culcusul a fost gata.
Refugiul din Berlin, casa noastra pentru 2 nopti
   
Spre varf
Am urcat ceva...
Dupa ce am topit zapada pentru ceai si supe, procedura care a durat aproape doua ore din cauza frigului care eu il prognozez de -15 chair – 20 de grade in refugiu ne-am bagat in saci incercand sa facem planul de bataiei. Eram la aproape 6000 de metrii si trebuei sa ne hotaram daca 22 ianuarie o sa fie ziua de varf sau sa mai asteptam. Stiam ca pentru 22 ianuarie se anuta vant puternic de pana la 75 de km la ora dar totodata stiam ca data de 23 este o zi imposibil de urcat, fiind anutat viscol puternic, vantul avand viteze de pana la 90 de km. Deci concluzia mea a fost: „Ori maine ori niciodata!”. Aveam 4 zile „de rezerva” programate pentru varf. Daca nu urcam in 22 ianuarie trebuia sa coboram in Nido, si sa incercam in 24 si 25 ianuarie. Lucru nu imposibil, dar care insemna 4 zile in plus petrecute la peste ~6000m, iar cum mancare si hidratatea devin tot mai dificile pe zi ce trece, era probabil ca energia nostra sa scada prea mult.
     22 ianurie 2012. Ceasul suna la ora 4:45! Scot nasul cu greu din sacul de dormit. Impreuna cu Oana incepem sa topim zapada sa bem portia de lichide de dimineata si sa umplem termosurile. Cerul este senin dar vantul bate tare in rafale. Incepem sa ne echipam! Cred ca temperatura simtita afara cu vantul care batea a fost undeva la -35 de grade, poate si mai bine. Fiecare ia pe el hainele cele mai calduroase: sosetele pastrate pentru varf, pantalonii de puf, bluze de corp, pufoaica… Fiecare isi activeaza incalzitoarele. Acele pliculete cu oxizi de fier care la contactul cu oxigenul genereaza pentru 5-6 ore o temperatura intre 36 si 42 de grade. Incalzitoarele le bagam in bocanci si in manusile de puf.
    Dupa mai multe ajustari a echipamentului la ora 7:00 plecam spre varf. Intr-un fel am asteptat sa vedem evolutia vremii si ca ora la care incepe soarele sa bata sa fie cat mai apropiata. Urcam incet incercand sa ne gasim fiecare ritmul. Oana din pacate, din cauza frigului patrunzator, a preferat sa nu riste degeraturi la picioare si s-a intors in refugiu. Dupa ceva timp si Gabi a pus in balanta siguranta si perspectiva unei noi incercari si s-a intors.
     Am ramas trei: Christine, Csabi si eu. Christine era in forma desi se trezise dureri de cap. Degetele de la picioare erau singurul punct sensibil. Pe la ora 11:00 vantul si frigul au atins apogeul. Zapada era viscolita si ne-am oprit langa scheletul unui refugiu sa bem o cana de ceai cald din termos. Singurul lucru care il vedeam din traseu era o muchie mica peste care trecea poteca. Am hotarat sa mergem sa vedem ce urmeaza. Ajunsi sus am vazut Traversia si Canaleta. Cele doua mari portiuni de traseu care ne desparteau de varf. Vazandu-ne acolo sus si „atat de aproape” de a reusi Csabi a spus: „De aici nu ne mai intoarcem!”. Si asa a fost! Christine era prima si impunea ritmul, un ritm care la un moment dat era prea rapid pentru altitudinea, vremea si situatia noastra. Vroia sa ajungem cat mai repede! Din pacate acolo sus totul se petrece cu incetinitorul. Daca in mod normal in Romania am fi ajuns pe varf in maxim 1:30 – 2 ore, acolo sus noi am facut 5 ore! Da! Timpii,  fara discutie poti fi inmultiti cu 3 si asta in cazul in care totul merge bine.
     Travesia, desi suna a fi un traveseu pe curba de nivel este un traseu cu o panta chiar accentuata. La ora 14:30 eram la inceputul Canaletei unde Christine isi lasa rucsacul si luam doar strictul necesar la mine. Orice greutate in plus e o povara! In fata noastra sunt cateva grupuri mici insotiti de ghizi, lucru care intr-un fel ne da o siguranta. Insa aceasta liniste ne este spulberata cand te intalnesti cu persoane care renunta si se intorc. Fie din cauza vantului si a frigului, fie din cauza raului de altitudine.
     Sincer, ultima parte parca nu se mai termina. Varful era acolo… acolo sub ochii nostrii la o aruncatura de bat. Fiecare pas si metru castigat era o lupta crancena. 
   La ora 16:30, dupa 9:30 ore de urcus, am pus piciorul pe cel mai inalt punct al continentului Americam. Varful Aconcagua 6962 de metri altitudine. Dupa 12 zile de ascensiune iata-ne victoriosi. Cand ajungi acolo sus uiti cat de greu a fost, uiti ca esti la -20 de grade, uiti de fiecare durere. Am facut pozele de rigoare cu partenerii nostri si ne-am felicitat reciproc. A fost o batalie care am castigat-o impreuna! Fiecare din noi a pus umarul la victorie. Fiecare a stimulat grupul si l-a sprijinit in momentele grele.
    
Varful Aconcagua 6962m! Multumim Romgaz!
Christine Thellmann - o invingatoare
Am reusit!
Pe acoperisul Americiilor
Csabi draga suntem pe Aconcagua!
Cei 3 muschetari: Csabi, Christine si Dan
Dupa aproximativ 20 de minute am inceput coborarea care desi in mod normal dureaza ~ 3 ore noi am facut peste 5 ore. Csabi s-a simtit slabit si isi coordona greu picioarele.  Am stat cu el si l-am incurajat. A dat dovada de o putere extraordinara intelegand ca trebuie sa continuam sa ne miscam chiar daca ritmul era foarte scazut. Odata cu caderea intunericului am intrat si noi in refugiul Berlin. Eram doar noi trei, Oana si Gabi coborasera in Nido. Am tinut legatura prin statiile radio care le aveam si asa stiam ca toti suntem la adapost si teferi.
     In 23.01.2012 am coborat pana in tabara de baza, nu inainte de a strange cortul si lucrurile din tabara 2, Nido de Condores. Aici Oana a ramas pe pozitie sperand sa plece spre varf in dimineata zilei de 24 ianuarie. Fiecare am incurajat-o cum am putut mai bine, Christine lasandu-i bocancii ei dubli, eu sosetele de lana de la Meindel, mult superioare ca si calitate si comfort termic, decat mult laudatele Lorpen TETA, lucru confirmat si de mine si de Oana.
     Cu greu ne-am despatit de Oana, cu inima stransa si degetele incrucisate. Ea a fost marmota descurcareata, ea a fost omul cel mai puternic din echipa, care s-a simtit cel mai bine si din cauza bocancilor simpli a ratat varful. Mai avea o sansa, asta daca vremea i-ar fi permis. Coborarea pana in Plaza de Mulas am facut-o in 2:30 ore, la ora 16:30 fiind jos.
     Am fugit la singura posibilitate de a comunica  cu cei de acasa, aceasta fiind un telefon prin satelit si am anuntat ca suntem cu totii bine si am reusit.
Plaza de Mulas la intorcere
   
La revedere varfule
  24.01.2012–     Vremea din pacate s-a racit si mai mult, viscolul punand stapanire pe munte. Zapada si vanturile puternice au continuat pe tot parcursul noptii si a diminetii, incat au facut ascensiunea varfului imposibila. Oana la ora 10:30 era in tabara de baza. Daca mama natura era buna, ea ar fi urcat fara probleme. Nu a fost sa fie!
Mustata mea de Aconcagua :))
   
Ce ochelari am...
Am pregatit bagajele si am plecat spre iesirea din parc. Traseul insemna strabaterea intregii vai Horcones adica cei 26 de km arizi pe traseul bolovanos. Fetele au coborat in vreo 6:30 ore, eu am stat mai incet cu Csabi si am facut vreo 9 ore. Un traseu lung si obositor.
Valea cea fara de sfarsit
Valea Horcones
Ma concentrez 2 minute si mergem!
Tot inainte!
Imediat ajungem! Mai avem doar... 4 ore 😀
Am fost dusi cu masina la Penitentes unde la ora 22:30 am baut o bere rece si am macat un snitel de vita cu multa salata! Civilizatia asta…
     Asta a fost Aconcagua 2012! Ar fi atatea de povestit si de transmis…
     A fost… chiar o expeditie! In care am indurat temperaturi extreme, am ajuns la o altitudine si am facut un varf la care acum cativa ani nici nu visam. Am trait cu putina mancare, am stat 2 saptamani in aceleasi haine si am facut un singur dus (de la tabara 2 in sus servetelele umede erau inghetate bocna si erau inutilizabile). Am stat 14 zile in cort cu aceeasi persoana (oricand as pleca cu Csabi ca si partener), am suportat diferente de temeratura de 30 de grade in doar cateva minute si de pana la 65 de grade in 48 de ore (in Mendoza fiind +35 de grade iar in ziua varfului fiind cel putin -30). Am stat in conditii precare de salubritate si igiena, am baut apa din zapada topita, ne-a fost rau si ne-a durut capul din cauza altitudinii… si multe alte greutati care la un monent dat te fac sa visezi la plaje cu nisip fin, caldura si apa albastra in care sa faci baiei. Sa fi la all-inclusiv unde sa mananci cand vrei, ce vrei si cat vrei! (pe urcarea spre tabara 2 de la 5300 eu sincer am visat cu ochii deschis mancare! Asa o senzatie nu am mai trait. Efectiv inghiteam in sec dupa fiecare fel de mancare, dar ciudat era ca parca le-as fi gustat si simteam savoarea lor. Foarte placut. Nu mai vroiam sa „ma trezesc” din „incercat” mancarea pe care mi-o inchipuiam).
    Pe langa greutati insa vine si partea frumoasa! Satisfactia reusitei, savoarea si multumirea ca ai izbandit. Ca ai acceptat provocarea si ai dus-o la bun sfarsit. Ca ai facut ceva deosebit, ca ce a fost greu nu te-a omorat, ci te-a facut mai puternic. Dupa fiecare experienta de acest gen nu ai cum sa nu te schimbi in bine. Sa apreciezi viata asa cum e ea, sa te bucuri de lucrurile marunte care ne inconjoara, sa te bucuri de familie si cei dragi din jurul tau care iti sunt alaturi si te sprijina. Sa apreciezi confortul in care traiesti zi de zi: casa, caldura, electricitare, apa curenta si potabila (si calda), mancare… lucruri esentiale si marunte.
    Dupa o asemenea provocare iti iubesti coechipierii cu care ai trecut si te-ai ajutat reciproc in momentele dificile. Nu ai cum sa nu vezi cu alti ochi mai optimisti viata! In fiecare zi trebuie sa zambim, sa iubim! Sa credem si sa facem ceva pentru noi si cei din jur, sa fim creativi si sa aducem un aport acolo unde putem sa punem umarul.
     A fost greu! Asta e concluzia! Dar a meritat!
     O felicit pe Christine pentru aceasta expeditie si pentru ambitia ei in tot ceea ce face! O felicit pe Gabi care a acceptat aceasta provocare si chiar daca nu a ajuns pe varf trecerea barierei de 6000 de metrii este o performanta fantastica in conditiile in care trebuie sa te gandesti si la binele tau si la cel al copilului care te asteapta acasa. O felicit pe Oana care este o montaniarda desavarsita si de care cu siguranta o sa mai auziti.
     Il imbratisez cu drag pe Csabi si ii multumesc pentru ca a fost un coleg exemplar si un om de rara calitate [vad ca am o relatie mai deosebita cu ungurii astia :))… a se vedea si relatia mea cu fratele Akos, Feri].
     Cat despre mine… sunt tare mandru! Asa cum imi place mie sa fiu! Aveam o vorba: „Daca eu nu ma laud… atunci cine?” :)) Doamne ce modest sunt!
    Ce urmeaza… vom vedea! Sanatosi sa fim!
 
P.S. Multumesc tuturor celor care ati fost alaturi de noi acolo sus si ati lasat mesaje, si nu numai!
 
O sa urmeze un alt post cu aventura in Mendoza! 😉
 
   
 
   
 
    

Marmolada 3342m, cel mai inalt varf din Dolomiti

Publicat pe Actualizat pe

 Marmolada 3342m, cel mai inalt varf din Dolomiti

       Data: 01.07.2011
      Zona: Dolomiti, Varful Marmolada 3342m
      Trupa: Corina, Mihai, Adi, Eugen, Radu, Tucu si eu
      Foto: Corina Fodor – https://picasaweb.google.com/corinafodorm/20110702Marmolada
    Vremea se arata buna in Cortina D’Ampezzo, asa ca alegem sa plecam dis de dimineata spre cel mai inalt varf din Dolomiti si anume Marmolada. Drumul spre punctul de pornire are vreo 50 de km si este ceva superb pe sufletul oricarui bike-ar, fie ca e pe  cursiera sau pe o motocicleta suparata. Drumul urca abrupt in serpentine si cu o panta de pana la 18%. Nu degeaba trece Turul Italiei pe aici! Pasul Geau si Falzarego sunt niste puncte de interes turistic si de o frumusete aparte. Sunt la o altitudine de ~ 2200 m si privelistea pe care o ai in jur este de poveste.
    Dupa vreo ora de condus ajungem la punctul de plecare spre Marmolada si nume Lacul Fedaia 2052 m, de unde luam asa numitele butoaie (instalatie pe cablu) pana la cota 2650. Ruta noastra este sub forma de circuit si desi acasa hotarasem sa abordam varful din partea dreapta la vederea ghetarului hotaram sa urcam pe el. „Cel de sus” a tinut cu noi si de data asta asa ca vremea este perfecta pentru tura. Vizibiliate maxima, soare si o temperatura optima. Pe ghetar poteca este bine batuta si nu impune decat umpic de atentie. La iesirea sus in creasta este un pasaj de ~ 15o m de via ferrata  fara dificultati. Dupa 3 ore atingem varful Marmolada 3342 m. Mancam ceva fructe uscate si niste apa si dupa pozele de rigoare incepem coborarea. 
       Desprec coborare sunt multe de povestit… au fost vreo 500 m diferenta de nivel in descatarare pe o via feratta foate incitanta. Senzatia de a cobora in coltari pe scari metalice cabluri si pene de fier este chiar interesanta. Si mai interesent era suierul pietrelor care mai scapau de la cei de sus :P. Daca la urcare am facut 3 ore la coborarea am facu  3:30… bine… traseul este si mai lung. Cu ocazia asta ne-am facut „plinul” de via ferrata urmand ca in urmatoarele zile sa cataram.
      Inca un obiectiv indeplinit cu brio si o satisfactie frumoasa dupa o tura echilibrata intr-o zona sportiva deosebita.